Let it be

         Asta e colecţia anului 2013, mai mult sau mai puţin; e dificil să ţin cărţile împreună când ele vor să zboare, sau măcar să sară. 110 cm după ultimele calcule. Nu ştiu dacă anul ăsta mai ajung pînă aici, în general nu ştiu unde ajung aşa că nu are rost să mă hazardez.
     

Hai, la mulţi ani şi Chestionarul lui Proust:
 1. Principala mea trăsătură:
Onestitatea.
2. Calitatea pe care vreau s-o întalnesc la un bărbat:
Simtul umorului.
3.Calitatea pe care o prefer la o femeie:
Naturaleţea.
4.Ce pretuiesc cel mai mult  la prietenii mei:
Susţinerea de orice fel
5. Principalul meu defect:
Frica.

 6.Îndeletnicirea mea preferată:
 Să citesc şi să salvez porci  

                   













 7. Fericirea pe care mi-o visez:                                
  Să o cuceresc                                
  8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire:
  Lipsa oxigenului
  9. Locul unde aş vrea să trăiesc:
  nu ştiu ce să răspund
 10. Culoarea mea preferată:
 Roşu+negru
 11. Floarea care-mi place:
 Florile de cîmp. Pe cîmp.

 12.Pasărea mea preferată:
 Găina incălţată

                                               
                                                                             










13. Prozatorii mei preferaţi:
Matei Vişniec, Vladimir Sorokin, Mika Waltari, Jose Saramago, G.G.Marquez, Salinger
14.Poeţii mei preferaţi:
Iulian Tănase
15. Eroii mei preferaţi din literatură:
Jacquemort (Smulgătorul de inimi, Vian), Kaptah (Egipteanul, Waltari), Isus (Evanghelia dupa Isus, Saramago), Holden (De veghe în lanul de secară, Salinger), Adam Trask(La răsărit de eden, Steinbeck), Remi (Singur pe lume, Malot),
16. Eroinele mele preferate din literatură:
Cloe (Spuma Zilelor, Vian), Maitreyi (Maitreyi, Eliade), Mirona (Cartea Mironei, Cella Serghi), Jane Eyre (Jane Eyre, Charlote Bronte), Lorelei a lui Teodoreanu, Tess dUberville de Thomas Hardy
17. Compozitorii mei preferaţi:
nu stiu
18.Pictorii mei preferaţi:
Bruegel, suprarealiştii
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală:
DudU (sper că e eroauă)
20. Ce urăsc cel mai mult:
 amestecul de violenţă+prostie
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere:
Un dram de minte
22. Cum aş vrea să mor:
Pe-un cîmp de mohor (lalalaaa, trebuia să fiu poetic?)
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă:
greşelile de exprimare a celor ce învaţă o limbă străină
24 Deviza mea:
 ________________|

^%^*&*(*)*()$$@#@#%@##@!

Pe ultima sută de rînduri

Radu Aldulescu - Amantul colivăresei (61)

            Încă o carte cîştigată la Guerrilla. Aceasta povesteşte despre soarta lui Mite Cafanu, un tip nu tocmai îndragostit de carte sau de muncă, fiul unui nomenclaturist din anii 60. Acesta ajunge să se simtă respins de societate după ce intră în coflict cu tatăl său, se împrieteneşte cu personaje dubioase şi are un stil de viaţă haotic, cu multe slujbe temporare şi probleme cu legea. În toate situaţiile prin care trece, gândurile  lui Mite se întorc adesea la Colivăreasă, amanta lui din adolescenţa, marea  lui iubire mult mai în vîrstă decât el.

Vladimir Sorokin - Kremlinul de zahăr (62)

            Un mare mulţumesc pentru Plutokid pentru carte, "infinitul s-o aibă în pază"(Mitoş M.).
"Aritmetica, măi copii, e o mare ştiinţă". Şi ce să mai zicem acum de matematică...E tare grea pentru Marfuşa: deja de optsprezece ori a pus-o la colţ Victor Vitalievici, de şapte ori în genunchi, de patru ori pe mazăre uscată."(uite-aşa dedicaţie conţine cartea)
            Kremlinul de zahăr dezvăluie un Sorokin foarte tăios cu puterea sovietică şi postsovietică, înţeleg că acesta  nu e prea iubit prin cercurile înalte de la Kremlin. Cartea ne prezintă Rusia anului 2028, o ţară condusă de un ţar, trecută prin trei "tulbureli" - Roşie, Albă şi... Cenuşie?(despre cea roşie am avea ce povesti şi noi, celelalte două cred că nu vrem să le cunoaştem). Sunt înşirate mai multe poveşti aparent fără nici o legătură intre ele, liantul fiind bucăţi ale unui Kremlin de zahăr, pe care toţi îl consumă cu un fel de evlavie sau ritual sacru. Rusia anului 2027 e un amalgam de modernitate, aparentă libertate si elemente ale societăţii arhaice; au "maşini isteţe", comunică prin holograme, au la dispoziţie cocaină, iar legea e aplicată de opricini - membri ai poliţiei pe timpul lui Ivan cel Groaznic ...şi nu mi-au inspirat cine ştie ce democraţie aceşti opricini.  
                             
           "Un torţionar adevărat trebuie să-şi săvîrşească treaba în tăcere, pentru ca nimic să nu-i distragă atenţia pedepsitului de la pedeapsa corporală, iar celor prezenţi - de la contemplarea moralizatoare a actului pedepsei."
             Ţara e mobilizată pentu construcţia Marelui Zid al Rusiei la graniţă cu...China, in timp ce ruşii folosesc multe expresii chinezeşti in limbajul curent. Mda, pare destul de complicat să inţelegi care-ţi sunt duşmanii adevăraţi, daca aceştea există în realitate, căci "наша родина" mereu a fost într-un "pericol iminent", conform conducătorilor ruşi.

În viteză

Ana Maria Sandu - Aleargă (60)

      Prima carte pe care am câștigat-o în ultimii șaptezeci de ani. La Radio Guerrilla, care, poate întâmplător, este cel mai bun radio din Univers (la strînsă concurență cu radio Trinitas).

       Femeia ajunsă la o vîrstă mijlocie aleară prin parc, deoarece toată lumea o face. E un fel de maraton al vieții în care nu știe de unde a pornit exact și unde a ajuns, trece pe lângă fapte  în viteză și realizează că are din ce în ce mai multe amintiri.                                                                                                                                                                              „I-am privit atentă pe alergătorii din lumea largă şi i-am invidiat. Apoi mi-am luat picioarele la spinare şi am ieşit eu însămi la alergat. Au trecut nişte ani şi textul acesta s-a transformat într-o plasă de siguranţă. E aici experienţa mea, a prietenilor mei şi a personajelor literare cu care m-am intersectat. L-aş fi putut scrie pînă la sfîrşitul vieţii, dar m-am oprit cînd mi-am dat seama că s-a încheiat o etapă din viaţă şi că nu mai alerg la fel. Acum am ajuns în punctul în care scriu ca şi cînd aş face jogging. Fiecare zi contează. Fiecare pauză mă angoasează. Ca orice alergător din lumea asta, am zile mai bune şi zile mai proaste. Poate că de aceea scrisul e singurul moment din zi în care simt că mă pulverizez şi că nu mă mai atinge nimic cu adevărat. Îmi pierd acroşurile la realitatea cea mai pură, cea mai adevărată. Muşchii mi se tonifică şi obosesc în acelaşi timp. Mă mişc, deci nu mai am vîrstă, frici sau dorinţe.”

În numele dragostei

Peter Esterhazy - O femeie (59)

             Ce e  femeia? În cele aproximativ o sută de definiții/cazuri posibile aici, Esterhazy o dezvăluie cu tot ce are mai bun, mai nefiresc sau grotesc. Încercați.

"Există o femeie. Mă iubeşte. I-am propus să-mi dea papucii. M-am speriat, îmi povestise mai tîrziu, deja mi-era teamă de ce-i mai rău. Dar nici pînă-n ziua de azi nu ştiu ce-ar fi mai rău. Că ar putea să mă arunce pe drumuri, să renunţe la mine, să mă alunge, să mă trimită la plimbare. I-am propus: plec cu Dumnezeu. Motivele mele erau de natură fizică. Mă năpădise o erupţie scîrnavă, mai întîi la „aripi", zona omoplaţilor, mă plesneam cu sălbăticie şi ridicam din umeri, apoi am observat aceste bubuliţe migratoare şi pe dosul mîinii, îmi intrau pe sub cămaşă de parcă ar fi fost nişte furnici sau nişte soldaţi. Apoi pe antebraţ. Deasupra noadei. Apoi pe gît. Mă-nvîrteam de jur-împrejur, cu două oglinzi în mîini, încercînd să descopăr ravagiul. Există ceva dezgustător în mine, i-am spus în final. A aprobat dînd din cap. Pîndea cu entuziasm dacă aceste bubuliţe se micşorau sau dacă se dezvoltau în nişte ulceraţii mărunte, purulente, galbene la mijloc, emanînd mirosul sulfurosal putrefacţiei. Era înnebunită după ele, le mîngîia, le săruta, se ungea cu secreţia lor. Era oribil. Eu nici nu mai existam pentru ea, doar ele. Astfel trecu vara. In toamnă, rănile şi abcesele s-au uscat, erupţiile, bubuliţele, băşicile s-au cicatrizat. Nu-i pasă de mine, îmi răsfaţă trupul, stă lîngă el sau îl însoţeşte, altfel spus, nu-l slăbeşte din ochi şi pîndeşte clipa cînd or să apară din nou bubuliţele."

Biografia necunoașterii

Mario Vargas Llosa - Povestașul (58)

               Undeva, în misterioasa pădure amazoniană există niște oameni misterioși - povestașii. Acces la acești necunoscuți au doar membrii tribului machiguengas, oameni aflați intr-o comuniune totală cu natura. Ei venerează tot ceea ce primesc și folosesc de la natură, vîntul, soarele, luna - Kashiri, astrul ofensat și pătat. Llosa incearcă să se apropie de acești oameni pentru a înțelege cine sunt povestașii, acești ciudat de respectați povestitori.

              Povestaşul îşi începuse relatările la căderea serii şi a vor­bit toată noaptea, fără întrerupere. Când a tăcut, cerul se luminase peste coroanele copacilor. Dimineaţa îşi intrase în drepturi. Edwin Schnell avea atâtea crampe la picioare, atâtea ace în trup, că au trebuit să‑l ajute să se ridice, să facă doi‑trei paşi, să înveţe din nou să meargă.

— În viaţa mea nu m‑am simţit mai indispus, a mur­murat el. Nu mai puteam de oboseală, de disconfort. Mă luptasem o noapte întreagă cu somnul, mă dureau toţi muş­chii. Dacă m‑aş fi ridicat, s‑ar fi supărat foarte tare pe mine. Numai în primul ceas sau poate în primele două ore am putut urmări povestirile. După aceea, n‑am făcut decât să mă lupt cu mine însumi ca să nu pic pe jos de somn. Şi, în ciuda strădaniilor mele, tot timpul mi se legăna capul dintr‑o parte în alta, ca limba unui clopot.

        Filosofia celor din tribul machiguengas intrigă

           Trupul tău e cushma sufletului, nimic mai mult. Învelişul lui, ca la vierme. O dată ajuns răul înăuntru, sufletul a încercat să se apere. A încetat să mai fie unul singur şi s‑a rupt în mai multe, ca să păcălească răul. Iar răul a furat câte a putut. Unul, două, mai multe. Dar n‑a luat prea multe, că altfel te‑ai fi dus de­finitiv. Ai făcut bine că te‑ai îmbăiat cu apă de tohe şi că i‑ai aspirat aburul. Dar ar fi trebuit să mai faci un lucru mai viclean. Să‑ţi freci bine creştetul capului, până se face roşu, cu boia de achiote. Atunci răul n‑ar mai fi putut să‑ţi pără­sească trupul cu prada de suflete. Pe acolo iese el, asta‑i uşa lui. Iar boiaua de achioteîi închide drumul. Simţindu‑se prizonier, înăuntru, îşi pierde tăria şi moare. În trup, lucrurile se petrec ca şi în case. Diavolii care intră în case nu fură suflete şi nu scapă tot prin partea de sus, adică prin vârful acoperişului? De ce împletim noi cu atâta grijă ra­murile pe acoperiş? Ca diavolul să nu poată fugi pe acolo, ducând cu el sufletele celor care dorm. La fel e şi trupul.

         Intrigă și poveștile lor savuroase

              Nu terminasem de înghiţit larvele, când un miros puternic m a făcut să sar, să încerc să mi iau zborul. Simţeam în apropiere un gâfâit străin de mine. Căldura răsuflării îmi pătrundea în nas. Miroseam că e o primejdie, fireşte. Şopârla! Apăruse, deci! Iată i capul triunghiular, între două beţe de bambus mâncate de viermi. Uite o cum mă priveşte, cu ochii ei urduroşi. Îi sticleau. De foame. Cu toată dure¬rea, dădeam din aripi, fără să mă pot ridica, dar încercam, încercam. Se pare că am făcut câţiva paşi greoi, totuşi. Pierzându mi echilibrul, şchiopătând. Durerea de la rană deve¬nise şi mai cumplită. Iat o, venea spre mine, aici. Adunându se ca o năpârcă, lăsându se pe o parte, strecurându şi trupul prin perete, a intrat înăuntru. Aşadar, şopârla era acolo. Se apropia frumuşel, fără să şi ia ochii de la mine. Ce mare mi se părea! Repede, repede, pe cele două picioare ale ei, se îndrepta spre mine. Am văzut o deschizând larg gura. I am văzut cele două şiruri de dinţi, înclinaţi, albi, iar răsuflarea ei m a orbit. I am simţit muşcătura, am sim¬ţit cum îmi smulge aripa vătămată. Mi era aşa de teamă, că parcă îmi dispăruse orice durere. Mă apucase ameţeala, parcă dormeam. Şi i vedeam pielea verzuie, zbârcită, guşa care i palpita, digerând, şi cum îşi ţinea ochii întredeschişi în timp ce înghiţea bucata aia din mine. Eram împăcat cu soarta mea, atunci. Mai bine. Cu amărăciune, poate. Aşteptând să mă termine de mâncat.

Vis part-time

Haruki Murakami - Iubita mea Sputnik (57)

                Mi-a fost dor de atmosfera de confort  al cărților lui Murakami. Personajul central este  un tînăr obișnuit, ca de fiecare dată.

M‑am născut şi am crescut într‑o familie obişnuită, atât de obişnuită încât nu ştiu cu ce ar fi mai bine să încep.


               Totul e simplu și clar în viața sa.

Totuşi, dacă mi se permite o generalizare mediocră, avem nevoie şi de o cantitate de lucruri inutile în viaţa noastră imperfectă. Dacă n‑am avea parte de lucruri inutile, viaţa noastră şi‑ar pierde până şi imperfecţiunea.

               Totul, pînă o cunoaște pe Sumire, o tipă ciudată, dezordonată, care  vrea să devină scriitoare și nu înțelege dragostea. Cei doi devin prieteni apropiați, prietenie de care aveau nevoie ambii.

— Ba tu nu pricepi nimic. Majoritatea oamenilor de pe lumea asta lucrează cât e soarele pe cer, iar noaptea sting luminile şi se culcă, am protestat, dar cuvintele mele au sunat ca un poem pastoral pe care mi‑l recitam singur în mijlocul unui câmp de dovleci.

              Se îndrăgostește de ea bineînțeles. Sumire, însă se îndrăgostește de Miu, o femeie mai în vîrstă, întîmplarea a făcut ca Miu să fie femeie, naratorul   nu face caz de acest fapt, nu există referiri la lesbianism sau devieri de la normalitate.
Povestea celor trei ajunge pe o insulă micuță din Grecia, decor care mi-a amintit de magicianul lui Fowless. Episodul  extrasenzorial trăit acolo schimbă acel ceva interior în sufletul lui K.

De ce suntem atât de singuri? De ce trebuie să fim atât de singuri? Sun­tem atât de mulţi oameni pe lumea asta, toţi avem nevoie de altcineva şi to­tuşi ne izolăm. Pentru ce? Oare Pământul se roteşte numai pentru a ne alimenta singurătatea?

              Murakami dezvaluie cîte ceva din originala nebunie japoneză

Mi‑am imaginat nişte pisici murind de foame într‑un apartament încuiat. Carnivore mici şi pufoase. M‑am ima­ginat pe mine — eu, cel adevărat — mort, înconjurat de ele — vii. Îmi devorează carnea, îmi sfâşie inima, îmi sug sângele. Dacă eram atent, le puteam auzi, undeva în depărtare, cum îmi lipăie creierul. Trei pisicuţe cu blăniţa moale aşezate în jurul capului meu spart şi lipăind supa gri şi densă dinăuntru. Vârfurile limbilor lor aspre şi roşii îmi ling pliurile moi ale creierului. Cu fiecare atingere, mintea mea tremură şi se stinge, ca fata morgana.

Savatie Baștovoi - Diavolul este politic corect (56)

            Am incheiat scurtul periplu prin gîndurile lui Baștovoi cu o carte în care viitorul omenirii nu e deloc roz. Oamenii au voie să trăiască 65 de ani, după care sunt eutanasiați, copiii sunt crescuți de stat, în spiritul unei turme, sentimentele sunt uitate, ce  mai rămîne e corupția și decăderea moralității. Mai avem o șansă oare sau suntem deja pierduți?
          Atmosfera de "teorie  a conspirației" nu mi-a plăcut, așa cum nu pot fi de acord nici cu ridicarea in slăvi a religiei si anatemizarea societății laice. Prefer o atitudine  mai temperată, de tipul "și acesta era
farmecul lui Iacob Kohner: faptul că
erau atîtea lucruri pe care el nu le ştia!"

URSS-ul celor mici

Savatie Baștovoi - Iepurii nu mor (55)


                 Romanul lui Baștovoi relatează viața dezi cu zi a omului sovietic văzut prin prisma  unui copil sărac de la țară, Sașa, care  merge  la școală în oraș. El e fericit că trăiește in URSS - cea mai frumoasă țară de pe glob.

Uniunea Sovietică este o ţară a păcii în care oameni de toate naţionalităţile trăiesc în bună înţelegere. Ea este compusă din cinsprezece republici surori. Casa lor este Uniunea Sovietică cu capitala la Moscova. De aceea Uniunea Sovietică va dăinui veşnic. Şi noi trebuie să fim mândri că trăim în Uniunea Sovietică.

                 Naivitatea băiatului, căderea lui pe gînduri, seninătatea privirii și sentimentelor sale  nu te pot lăsa indiferent. Chiar dacă aceste gînduri sunt agresive uneori.

Iată în sfârşit porcul acesta mort. Bine că l-au tăiat. Saşa îl bătea peste bot şi nu murea. Dar acuma murit. Foarte bine că a murit. Era un porc nesuferit.

Saşa era roşu şi mic. Roşu ca Uniunea Sovietică. Dar Uniunea Sovietică nu se ruşina, de ce era ea roşie?

trecea printr o livadă de nuci foarte mici, pe care de fiecare dată încerca să-i smulgă, dar niciodată nu reuşea, pentru că nucii se ţineau foarte bine şi Saşa se mira de fiecare dată cum nişte nuci aşa de mici se ţin atât de bine în pământ, că el nu poate să-i smulgă. Oare când va creşte mai mare va putea să smulgă nucii? Dar când va creşte el mare vor creşte şi nucii numaidecât, şi el nu va putea să-i smulgă niciodată. Îi părea rău că lucrurile stau aşa. Se gândea dacă copilul Lenin ar fi putut să smulgă nucii şi a hotărât că da, pentru că Lenin învăţa bine la şcoală şi a avut putere să facă revoluţia.

Dar Saşa nu a văzut niciodată ca pământul să se rotească ziua. A încercat de atâtea ori să surprindă copacii rotindu-se şi casele mutându-se de la locul lor, dar navăzut niciodată. Înseamnă că pământul nu se roteşte ziua. Înseamnă că el se roteşte numai noaptea. Stă toată ziua nemişcat şi noaptea se roteşte mai repede ca să rotească şi ceea ce a avut de rotit ziua.

Tot aşa era şi fumul, atunci când stătea lângă foc, întotdeauna venea înspre el. Şi când seducea în partea cealaltă, unde nu era fum, fumul venea iarăşi înspre el. De parcă vroia să-i facă în ciudă lui Saşa. Aşa era şi cu timpul. Când aştepta ceva foarte tare, timpul trecea încet. Când nu aştepta nimic, timpul trecea repede. Încât Saşa când aştepta ceva îşi băga în cap să nu mai aştepte, ca să amăgească timpul cel încet să-l lase să vină pe timpul cel repede. Dar nu reuşea niciodată. Pentru că chiar dacă-şi băga el în cap că nu mai aşteaptă, totuna aştepta. Iar timpul simţea asta.

                    Sașa are multă treabă; cu porcul, cu culegerea brebeneilor în pădure, cu temele de acasă și așteaptă de  devină pioner, visul oricărui copil din URSS. Își dorește o colegă de bancă frumoasă, alături de care să stea și în timpul organizării paradelor de 1 mai, 9 mai și celelalte sărbători sovietice. Devine într-un final pioner și e mirat că nu are superputerile la care se aștepta (că doar pionerii sunt la superlativ în toate).
                    Iepurii care tot sar prin roman ar reprezenta  încatușarea drepturilor omului într-o societate cu un sistem de învățămînt absurd. De fapt ce nu era absurd in URSS?
. 

Umbre

Savatie Baștovoi - Audiență la un demon mut (54)

             M-a cam derutat concluzia acestei cărți, că „Revoluţia Franceză, Rusia Sovietică şi Uniunea Europeană au acelaşi fond ideologic”.  Baștovoi vrea să inoculeze ideea că evreii conduc din umbră lumea și prigonesc creștinătatea prin toate  instituțiile posibile unde sunt infiltrați, dorind să limiteze puterea bisericii. Poate doar așa am înțeles eu, dar m-a cam nedumerit abordarea. Cam la fel stau lucrurile  și cu „Banul a devenit zeitatea în numele căreia sunt iertate cele mai odioase crime împotriva omenirii” .. adică ar  trebui să disprețuim  banii, ceea ce ar echivala  cu dispariția ambițiilor de a fi mai competitiv? Un cult  al banului nu-și are locul dar și apropouri gen "banul e ochiul dracului" nu face decît să uniformizeze o societate plată lasată de comunism.

           În fond, cartea e oarecum interesantă, printre personaje apar un Voronin, mai multe fețe bisericești dubioase; avem salturi în timp care prezintă eternele problemele ale creștinătății.

...și un pasaj de actualitate:

" - Dom' profesor, o intrebare mai incomoda...Ce pensie aveti?
- E, de simplu profesor, ti-am zis ca am fost invinuit de antisemitism si scos cu scandal din Academie.
- Si... cum va descurcati, intreba Victor sperand sa afle vreo cale de castig.
- E! De descurcat ma descurc, nu ma plang. Scriu doctorate pentru prosti! rase profesorul si sorbi din pahar.
Victor pufni in ris.
- Adica cum?
- Pai nu vezi ca acum e moda doctoratelor? Se baga prin partide, castiga burse pe-afara, dar minte nu le-a dat mama cand i-a facut. Si vin la mine iar eu le scriu si le iau bani. Am o adevarata mafie de scris doctorate, rase profesorul, inveselindu-l si pe Victor. ..."

În derivă

Jose Saramago - Pluta de piatră (53)

             O carte de Saramago mereu te surprinde. Nu face excepție nici cartea de față, unde iese la iveală euroscepticismul lui Saramago, prin ruperea la propriu a peninsulei Iberice de la Europa. Personajele asistă resemnați la acest ciudat cataclism. Joana Carda  nu crede în fatalitate, ci doar în ceea ce trebuie să se întîmple. Nu se miră cînd la ușa sa  vede doi bărbați, care au trăit ceva neobișnuit, ba chiar devine iubita unuia dintre ei. Cei doi, Joachim Sassa și Pedri Once au hotărît să străbată peninsula Iberică (care acum e insulă) pînă la locul rupturii ei, in Pirinei. După Joanna, lor  li se alătură Maria Guavaira, spre care au fost călăuziți de un cîine  care nu latră dar si Jose Anaico, un batrîn care simte că pămîntul tremură încontinuu, de cînd au început ciudățeniile. Această călătorie pe insula plutitoare ridică problema identității portughezilor, a istoriei și integrității europene.
          Stilul lui Saramago încîntă:

          " S-au sărutat cu nesaț, pătimaș, nu a fost un fulger, ci un șir de fulgere, cuvinte au fost mai puține, e greu să vorbești într-un sărut, dar în sfîrșit, după cîteva minute s-au putut auzi. Mi-ești dragă, cred că te iubesc, a spus Jose Anaico sincer, Și tu-mi ești drag, și eu cred că te iubesc, de-aceea te-am sărutat ieri, nu, nu-i chiar așa, nu te-aș fi sărutat dacă n-aș fi simțit că te iubesc, dar pot să te iubesc mult mai mult, Nu știi nimic despre mine, Dacă cineva, ca să-i placă de altcineva, ar aștepta să-l cunoască, nu i-ar ajunge viața întreagă, Te îndoiești că doi oameni se pot cunoaște, Dar tu, crezi asta, Pe tine te întreb, Mai întîi spune-mi ce înseamnă a cunoaște, N-am dicționar la mine, În cazul ăsta, a recurge la dicționar înseamnă să afli ceea ce știai dinainte, Dicționarele spun doar ceea ce poate servi tuturor, Repet întrebarea, ce înseamnă a cunoaște, Nu știu, Și totuși poți iubi, Pot să te iubesc pe tine, Fără să mă cunoști, Așa se pare." 


          " Timp de cîteva minute, în vreme ce în toate institutele geografice ale Europei și SUA observatorii analizau neîncrezători datele primite de la sateliți și ezitau să le dea publicității, milioane de oameni înspăimîntați din Portugalia și Spania erau salvați de la moarte și nu știau asta. În aceste minute, în mod tragic, au existat unii care s-au luat la încăierare, nădăjduind că vor muri și vor fi primit satisfacție, și alții care, nemaiputînd îndura teama, și-au pus capăt zilelor. A u fost unii care au cerut iertare pentru păcatele lor, și alții care, găsind că nu mai au timp pentru căință, le-au cerut lui Dumnezeu și Diavolului să le spună ce păcate ar mai putea săvîrși încă."