Undeva, în misterioasa pădure amazoniană există niște oameni misterioși - povestașii. Acces la acești necunoscuți au doar membrii tribului machiguengas, oameni aflați intr-o comuniune totală cu natura. Ei venerează tot ceea ce primesc și folosesc de la natură, vîntul, soarele, luna - Kashiri, astrul ofensat și pătat. Llosa incearcă să se apropie de acești oameni pentru a înțelege cine sunt povestașii, acești ciudat de respectați povestitori.
Povestaşul îşi începuse relatările la căderea serii şi a vorbit toată noaptea, fără întrerupere. Când a tăcut, cerul se luminase peste coroanele copacilor. Dimineaţa îşi intrase în drepturi. Edwin Schnell avea atâtea crampe la picioare, atâtea ace în trup, că au trebuit să‑l ajute să se ridice, să facă doi‑trei paşi, să înveţe din nou să meargă.
— În viaţa mea nu m‑am simţit mai indispus, a murmurat el. Nu mai puteam de oboseală, de disconfort. Mă luptasem o noapte întreagă cu somnul, mă dureau toţi muşchii. Dacă m‑aş fi ridicat, s‑ar fi supărat foarte tare pe mine. Numai în primul ceas sau poate în primele două ore am putut urmări povestirile. După aceea, n‑am făcut decât să mă lupt cu mine însumi ca să nu pic pe jos de somn. Şi, în ciuda strădaniilor mele, tot timpul mi se legăna capul dintr‑o parte în alta, ca limba unui clopot.
Filosofia celor din tribul machiguengas intrigă
Trupul tău e cushma sufletului, nimic mai mult. Învelişul lui, ca la vierme. O dată ajuns răul înăuntru, sufletul a încercat să se apere. A încetat să mai fie unul singur şi s‑a rupt în mai multe, ca să păcălească răul. Iar răul a furat câte a putut. Unul, două, mai multe. Dar n‑a luat prea multe, că altfel te‑ai fi dus definitiv. Ai făcut bine că te‑ai îmbăiat cu apă de tohe şi că i‑ai aspirat aburul. Dar ar fi trebuit să mai faci un lucru mai viclean. Să‑ţi freci bine creştetul capului, până se face roşu, cu boia de achiote. Atunci răul n‑ar mai fi putut să‑ţi părăsească trupul cu prada de suflete. Pe acolo iese el, asta‑i uşa lui. Iar boiaua de achioteîi închide drumul. Simţindu‑se prizonier, înăuntru, îşi pierde tăria şi moare. În trup, lucrurile se petrec ca şi în case. Diavolii care intră în case nu fură suflete şi nu scapă tot prin partea de sus, adică prin vârful acoperişului? De ce împletim noi cu atâta grijă ramurile pe acoperiş? Ca diavolul să nu poată fugi pe acolo, ducând cu el sufletele celor care dorm. La fel e şi trupul.
Intrigă și poveștile lor savuroase
Nu terminasem de înghiţit larvele, când un miros puternic m a făcut să sar, să încerc să mi iau zborul. Simţeam în apropiere un gâfâit străin de mine. Căldura răsuflării îmi pătrundea în nas. Miroseam că e o primejdie, fireşte. Şopârla! Apăruse, deci! Iată i capul triunghiular, între două beţe de bambus mâncate de viermi. Uite o cum mă priveşte, cu ochii ei urduroşi. Îi sticleau. De foame. Cu toată dure¬rea, dădeam din aripi, fără să mă pot ridica, dar încercam, încercam. Se pare că am făcut câţiva paşi greoi, totuşi. Pierzându mi echilibrul, şchiopătând. Durerea de la rană deve¬nise şi mai cumplită. Iat o, venea spre mine, aici. Adunându se ca o năpârcă, lăsându se pe o parte, strecurându şi trupul prin perete, a intrat înăuntru. Aşadar, şopârla era acolo. Se apropia frumuşel, fără să şi ia ochii de la mine. Ce mare mi se părea! Repede, repede, pe cele două picioare ale ei, se îndrepta spre mine. Am văzut o deschizând larg gura. I am văzut cele două şiruri de dinţi, înclinaţi, albi, iar răsuflarea ei m a orbit. I am simţit muşcătura, am sim¬ţit cum îmi smulge aripa vătămată. Mi era aşa de teamă, că parcă îmi dispăruse orice durere. Mă apucase ameţeala, parcă dormeam. Şi i vedeam pielea verzuie, zbârcită, guşa care i palpita, digerând, şi cum îşi ţinea ochii întredeschişi în timp ce înghiţea bucata aia din mine. Eram împăcat cu soarta mea, atunci. Mai bine. Cu amărăciune, poate. Aşteptând să mă termine de mâncat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu