Pornotrip

Boris Vian - Scrieri pornografice (20)

                În atmosfera de pudoare specifica anilor '50, '40, secolului 19, 18 etc. şi întregii istorii a umanităţii, Boris Vian vine cu o încercare de definire a literaturii erotice; această carte e  o încercare de studiu a erotismului sub forma unei conferinţe, în prima jumătate, urmat de nişte poeme deocheate, cu scene pornografice, cum e şi normal având în vedere titlul cărţii.

;

                Cum o fi corect să defineşti erotismul?

• soluţia etimologică pare a fi cea mai firească, "dar astfel ar ajunge să ţină de literatura erotică orice operă care are drept subiect iubirea."
• soluţia teologică, "prin care vom măsura calitatea literaturii îm funţie de acţiunea pe care o va avea asupra imaginaţiei şi a simţurilor noastre." "...ar trebui considerată ca aparţinând literaturii erotice orice operă de artă care-i provoacă cititorului, direct sau indirect, prin reprezentări intercalate, dorinţa de a iubi fizic. În acest sens, cărţile sfinte ar putea fi trecute la categoria marilor erotici...toate aceste litanii care repetă până la obsesie numele fiinţelor propuse dragostei noastre, ce altceva sunt ele daca nu o formă deviată a literaturii erotice?" Amuzant, nu?

              Sexualitatea şi moartea întotdeauna au captat atenţia. "Sentimentele si senzaţiile produse de iubire, atăt sub forma brută a dorinţei, cât şi sub formele cele mai rafinate ale flirtului intelectual cu citate şi filosofie ambiantă, sunt, fără îndoială, alături de cele legate de moarte, cele mai intense şi resimţite cel mai violent de omenire", aceasta fiind "o justicare a iubirii ca temă literară, prin urmare a erotismului."
              Vian denunţă pseudosexualitatea lui Sade. "Nu putem încadra operele lui Sade la "literatura erotică", pentru că nu le putem încadra la "literatură", "chiar dacă, anumite pasaje din opera sa merită acest titlu, de cele mai multe ori s-ar apropia de literatura medicală, din pricina limbajului obsen pe care-l foloseşte." Mari erotici sunt Colette, o romancieră franceză şi Hemingway, dar "nici o femeie n-a îndrăznit vreodată să abuzeze în scris de bărbaţi aşa cum şi-o permit ei când vine vorba de ele."
       
             Cele câteva poeme pornografice nu m-au surprins, sunt cât se poate de... porno. Ultimul text a fost tare, o combinaţie porno-mortală la propriu.

La-nceput a fost suprarealismul

Andre Breton - Nadja (19)


           Cine este Nadja?
           Nadja, pentru că în ruseşte e inceputul cuvântului "speranţă". Ea e femeia-mediu, o somnambulă "cu ochii de ferigă", e "sufletul rătăcitor", care atrage în mod inexplicabil privirea şi atenţia, provocând emoţie.

"... oriunde s-ar afla, aceştia [copiii] au tendinţa de a se strînge în jurul ei, de a veni să-i zâmbească".

"Ospătarul se remarcă printr-o neîndemânare extremă: ai zice că e fascinat de Nadja. Se agită fără rost pe la masa noastră, îndepărtând de pe masă fărâmituri imaginare, mutînd fără motiv geanta şi dovedindu-se total incapabil să reţină comanda..."

           Breton e fascinat la rândul său de Nadja, pe care a întâlnit-o pe stradă.

"...era atât de subţire, încât abia dacă atinge, când păşeşte, pământul."
         
           Timp de zece zile cei doi se văd zilnic, cutreierând oraşul. Andre o ia sub protecţia sa, o ajută şi la un moment dat se întreabă:

 "N-o iubesc? Deşi îi sunt aproape, sunt mai apropiat, totuşi, de lucrurile care-i sunt ei aproape. Orice mi-ar cere, a o refuza ar fi odios, atât e de pură, de liberă de orice legătură terestră, atât de firav, dar într-un chip minunat, atîrnă de viaţă."

           Nadja are momente când e total absentă, "îmi spune  că urmăreşte pe cer un fulger pe care îl desenează incet, o mână." Poate şi pentru asemenea revelaţii Breton o consideră "un geniu liber, ceva asemeni acelor spirite aeriene pe care anumite practici magice ne permit să ni le aliem momentan, dar pe care nici n-ar putea fi vorba să ni le supunem."
           O puternică impresia lasă şi anumite fraze pe care Nadja le scrie "dintr-o suflare sub privirile mele":
         "Odată cu sfîrşitul răsuflării mele, care e începutul răsuflării tale."
         "Dacă vrei, pentru tine nu voi fi nimic, sau doar o urmă."
         "Nu trebuie să-ţi îngreunezi gîndurile cu povara încălţărilor."
         "Tu eşti stăpînul meu. Eu nu sunt decât un atom ce respiră în colţul buzelor tale sau care expiră. Vreau să ating seninătatea cu un deget ud de lacrimi."

           Finalul aceste poveşti îl trăim într-un azil, unde "nu trebuie să fi intrat vreodată ca să-ţi dai seama că acolo nebunii se fabrică, aşa cum în casele de corecţie se fabrică tîlharii." Tot ce deviază de la o linia comun-acceptată a gandirii e considerat "spirit denaturat, alienat",dispreţul pe care îl simte Breton pentru psihiatrie,"faţă de afectările şi faptele ei, este atât de profund încât n-am indraznit sâ mă interesez ce se întâmplase ce Nadja."

                                                           ...

"pentru că tu exişti aşa cum numai tu ştii sa exişti"

          Concluzia autorului: "Frumuseţea va fi CONVULSIVĂ sau nu va fi deloc."

Molime

 Mitoş Micleuşanu - Trepanoia (18)

            Mitoş nu e un reprezentant al scrierii "călduţe" şi unanim acceptate, după cum ne şi avertizează. "Trepanoia" e violentă şi plină de amănunte sângeroase; "mila, dorul, emoţia sunt nişte vicii sinistre" aici, care doar "fortifică tâmpenia". Citind romanul poţi face "alergie la existenţă" deşi poate "duhneşti a viu", poţi încerca să pricepi câte ceva despre clepsidra cu păduchi, despre cîinii care sughit bolnavicios sau oamenii care nu simt nevoia să respire.
            Şi ai grijă, "tendinţa de a da sfaturi, cultivă vulnerabilitatea" intr-o lume care e o "mlaştină acoperită cu un covor de nuferi". Cel mai sigur e să te târăşti, căci "cei care se târăsc nu se împiedică".
            Omenii, aici, au putere de convingere:

" - Bei? Dacă nu bei, te sparg!
  - Beau!
  - Bravo, îmi place că nu te laşi influienţat!"

Divinitatea e pusă faţă-n faţă cu probleme-capcană:

 "... pe cine iartă Dumnezeu după ce ne condiţionează să păcătuim? Se iartă pe sine pentru faptul că ne-a condiţionat?...Oare nu ne sugerează Dumnezeu printre rînduri: "Păcătuiţi, altfel nu-mi pot exercita iertarea! Păcătuiţi şi vă voi da o şansă! Călcaţi strâmb şi vă voi arăta calea dreaptă! Trădaţi-mă şi eu vă voi scoate din labirintul regretului şi disperării! Iar dacă nu-mi răstigniţi fiul, şi pe mine odată cu el, nu mai am nici un rost!..." Şi ca să n-o mai lungim atâta, Doamne, te omorâm sau nu?"

sau

"Spune-mi, cum am ajuns noi, femeile astea sângerând sistematic, să fim nedemne de culisele altarului? Nu cumva din cauza cuvioşilor speriaţi de erecţiile lor necontrolate? Şi noi ce vină avem dacă orgiile stăruie în mintea lor bântuită?"

Setea de sânge e o caracteristică "de bază" a omului:

"La tragedii ciulim urechea, dar mormanele de cadavre să fie cenzurate, dacă se poate!Chiar aşa, ce fel de  blur    preferaţi? Unul după care să ghiciţi conturul victimei, sau poate un blur mai inters, mai cuprinzător? Să acopere în întregime balta de sânge sau sâ lăsăm un firicel pe dinafară? Atât cât să vă tulbure uşor! Da? Gata, s-a rezolvat! Şefu', un blur mai tare la baiatu'!"

Cui să recomand cartea? NU am cui. Ce înveţi nou, cititind "Trepanoia"? Nu ştiu exact. "Pentru unii poate fi neplăcut, îi poate întrista, sau, şi mai rău, îi poate pune pe gânduri".

delirul morţii vii

   Cosmin Perţa - Teofil şi câinele de lemn (17)


             Am fost la lansarea romanului in Cluj-Napoca in Insomnia Cafe, unde au vorbit câţiva prieteni ai autorului. In atmosfera boemă din Insomnia, Cosmin a citit câteva pagini din cartea pe care am pus eu mâna. In roman am întâlnit persoane care au "tendinţa iresponsabilă de a se-ntoarce în timp, un "Câine de lemn îndrăgostit de jumatate de Matrioşcă", persoane cu corp de om şi faţă de pisică cu mustăţi; am văzut "închisoarea oamenilor fericiţi, unde fiecare deţinut are propriul gardian care se asigură ca deţinutul să fie "încontinuu fericit", un loc de unde se aude oricând "o tânguire de durere, monotonă şi blazată, continuă, fericită", am învăţat că "lucrurile nu sunt atât de simple pe cât păreau când erai copil. Pe urmă imbătrâneşti, şi vezi că lucrurile sunt extrem de simple, chiar mai simple decât in copilărie".
             Oare există dragoste între om şi îngerul său? Răspunsul poate fi descoperit în "Teofil şi câinele de lemn"

parcări în subconştient

Matei Vişniec - Omul din cerc (16)

            O carte la superlativ. O antologie de teatru scurt, cu texte foarte bune. Nu m-am grăbit s-o termin ca să mă tot pot întoarce la ea. E o carte care îţi pune întrebări şi te pune faţă în faţă cu tine însuţi, călăul propriului suflet. Multumesc pentru recomandare, P.

să spunem lucrurilor pe nume

adevăruri din rămăşiţele acestor zile

poveşti nefireşti

E.A.Poe - Cărăbuşul de aur şi alte povestiri (15)

                Cuprinde mai multe povestioare, dintre care mi-a atras atenţia "Cărăbuşul de aur" (efortul de a dezlega vechi mesaje codate) dar şi "Pisica neagră"(demonizarea  şi dezintegrarea sufletului uman, devastat de viciu). Aceste istorioare îşi au un anumit echivalent în stilul degradant al vieţii lui Poe, din ultima parte a scurtei sale vieţi.

Cronici pentru orice eventualitate

Boris Vian - Iarba Roşie (14)

               E o istorioară suprarealistă cu un scenariu cam halucinant (nu mă miră asta la Vian). Căutarea sensului vieţii, înţelegerea priorităţilor şi deşertăciunea sistemului social structurat, ironizarea lui - acestea ar fi ideile care pot fi simţite între rîndurile cărţii. Intotdeauna m-a fascinat, nu doar pe mine bănuiesc, modul în care ilustrează Vian sentimentele, stilul original de a imprima personajelor o stare boemă, eroine candide şi apariţia a tot felul elemente supranaturale bine regizate.
                ‎"- Folle...esti frumoasa.
- Nu stiu...murmura ea. Ne e bine. Ce-ar fi sa dormim aici?
- Am putea, raspunse Wolf. M-am gandit la asta mai devreme.
Isi rezema obrazul de umarul lui Folavril, colturos inca de atata tinerete.
- O sa ne trezim acoperiti de cartite, mai zise ea."

Santuri

Nicos Kazantzakis - Zorba Grecul (13)

"Ţine frâiele strâns, dragule,

ca sufletul să nu-şi ia zborul."

         Un roman al sufletului şi al pasiunii pentru viaţă. Zorbas este exponentul forţei brute, primitive a naturii, care explică simplu, uneori brutal, toate dilemele intelectualului; o inima vie în stare brută. El trece peste o durere cântând la santuri sau dansând, respectă propriile reguli şi tradiţii şi-şi călăuzeşte faptele prin intuiţie. Vizualizarea acestui personaj te fascinează, filosofia lui dărâmă convingeri si te îndeamnă "să-ţi trăieşti clipa".

"De multe ori mi-a fost ruşine în viaţă surprinzându-mi sufletul că nu îndrăzneşte să facă ceea ce nebunia supremă - esenţa vieţii - îmi striga să fac; niciodată însă nu mi-a fost ruşine de sufletul meu ca în faţa lui Zorba."