Mi-a fost dor de atmosfera de confort al cărților lui Murakami. Personajul central este un tînăr obișnuit, ca de fiecare dată.
M‑am născut şi am crescut într‑o familie obişnuită, atât de obişnuită încât nu ştiu cu ce ar fi mai bine să încep.
Totul e simplu și clar în viața sa.
Totuşi, dacă mi se permite o generalizare mediocră, avem nevoie şi de o cantitate de lucruri inutile în viaţa noastră imperfectă. Dacă n‑am avea parte de lucruri inutile, viaţa noastră şi‑ar pierde până şi imperfecţiunea.
Totul, pînă o cunoaște pe Sumire, o tipă ciudată, dezordonată, care vrea să devină scriitoare și nu înțelege dragostea. Cei doi devin prieteni apropiați, prietenie de care aveau nevoie ambii.
— Ba tu nu pricepi nimic. Majoritatea oamenilor de pe lumea asta lucrează cât e soarele pe cer, iar noaptea sting luminile şi se culcă, am protestat, dar cuvintele mele au sunat ca un poem pastoral pe care mi‑l recitam singur în mijlocul unui câmp de dovleci.
Se îndrăgostește de ea bineînțeles. Sumire, însă se îndrăgostește de Miu, o femeie mai în vîrstă, întîmplarea a făcut ca Miu să fie femeie, naratorul nu face caz de acest fapt, nu există referiri la lesbianism sau devieri de la normalitate.
Povestea celor trei ajunge pe o insulă micuță din Grecia, decor care mi-a amintit de magicianul lui Fowless. Episodul extrasenzorial trăit acolo schimbă acel ceva interior în sufletul lui K.De ce suntem atât de singuri? De ce trebuie să fim atât de singuri? Suntem atât de mulţi oameni pe lumea asta, toţi avem nevoie de altcineva şi totuşi ne izolăm. Pentru ce? Oare Pământul se roteşte numai pentru a ne alimenta singurătatea?
Murakami dezvaluie cîte ceva din originala nebunie japoneză
Mi‑am imaginat nişte pisici murind de foame într‑un apartament încuiat. Carnivore mici şi pufoase. M‑am imaginat pe mine — eu, cel adevărat — mort, înconjurat de ele — vii. Îmi devorează carnea, îmi sfâşie inima, îmi sug sângele. Dacă eram atent, le puteam auzi, undeva în depărtare, cum îmi lipăie creierul. Trei pisicuţe cu blăniţa moale aşezate în jurul capului meu spart şi lipăind supa gri şi densă dinăuntru. Vârfurile limbilor lor aspre şi roşii îmi ling pliurile moi ale creierului. Cu fiecare atingere, mintea mea tremură şi se stinge, ca fata morgana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu