Irealitatea dragostei

Jose Saramago - Memorialul mînăstirii (23)

               Nu am citit o poveste de dragoste mai tulburătoare şi fascinantă. Contextul aceste întâmplări e Portugalia secolului 18, măcinată de războaie şi abuzuri ale inchiziţiei, "pe aceste străzi cu câte o biserică la fiecare colţ, o mînăstire la fiecare aruncătură de băţ."

              "A fost odată un rege care a făgăduit să înalţe o mănăstire în Mafra. A fost odată lumea care a constuit această mănăstire. A fost odată un barbat ciung şi o femeie care avea puteri. A fost odată un preot care voia să zboare şi a murit nebun."  Aşa e prezentată cartea intr-o ediţie portugheză. Baltazar rămâne cu o singură mână, după o luptă, o întâlneşte pe Blimunda, care dacă de dimineaţă nu mănâncă o bucată de pâine poate vedea ce se află în interiorul omului. Se îndrăgostesc şi Blimunda jură că nu se va uita niciodată la Baltazar înainte de a mânca. Îl întâlnesc pe preotul Bartolomeu care construieşte Păsăroiul, dar are nevoie de două mii de voinţe pentru a o ridica la cer. Blimunda e cea care le poate colecta de  la muribunzi, iar Baltazar munceşte la construcţia Păsăroilului în cel mai mare secret, departe de ochii Bisericii.
"Câte voinţe ai adunat până astăzi Blimunda, întreabă părintele în acea seară la cină, Aproape treizeci, spuse ea, E puţin, şi cele mai multe sunt de bărbat ori de femeie, intreabă din nou, Cele mai multe sunt de bărbat, se pare că voinţele femeilor se impotrivesc să se despartă de trup, de ce oare, Dar Baltazar rosti, Când norul meu întunecat stă deasupra norului tău intunecat, uneori lipseşte foarte puţin ca al tău să se unească cu al meu..."

 In Mafra se construieşte in acest timp cea mai mare mînăstire, "Sfântul Francisc s-ar fi mulţumit numai cu un schit, dar el e sfânt şi e mort." Marea de oameni care muncesc pe şantier, la munci dintre cele mai dificile sunt martori la apariţia miraculoasă de pe cerul oraşului, semn divin şi binecuvăntare a construcţiei lor. Aceştia sunt de fapt cei trei, in Păsăroi, puşi pe fugă de Inchiziţie care aud că ceva necurat de constuieşte in ascunzatoarea preotului Bartolomeu. Aterizează undeva in munţi, preotul, afectat de intâmplare, se pierde in nebunie, iar Baltazar si Blimunda continuă să aibă grija de maşinarie ani în şir, până o neatenţie a lui Baltazar o face să-şi ia din nou zborul, in timp ce o repara. Nouă ani şi-a căutat Blimunda soţul. L-a găsit dar a fost nevoită să se mulţumeasca doar cu Voinţa acestuia.

Dumnezeu are umor.

Christopher Moore - Mielul: Evanghelia după Miff, tovarăşul de joacă al lui Iisus (22) 

Ar trebui să fim optimişti şi să presupunem că Dumnezeu are umor. Pe asta s-a bazat, cred, şi Christopher Moore când a scris această "evanghelie" în care aflăm cum şi-a petrecut Isus copilăria şi tinereţea. Dar ştiaţi că a avut şi un prieten foarte bun, Biff, care nu apare nicăieri în evanghelii aşa că in anii 2000 un înger îl reînvie ca să-şi scrie propria evanghelie?


Deci, ce făcea Isus-copilul? Se juca cu Biff şi ceilalţi copii "de-a Moise":
          "- Ia aminte, o să te năpăstuiesc cu broaşte. Or să-ţi umple casa şi aşternutul şi or să se urce pe lucrurile tale.
           - Ei şi?
           - E nasol. Lasă pe poporul meu, Faraon!
           - Mie-mi plac cât de cât broştele.
           - Broaşte moarte! ameninţă Moise. Grămezi de broaşte aburinde şi împuţite.
           - A, în cazul ăsta, n-ai decât să-ţi iei poporul şi să pleci. Oricum am de construit nişte sfincşi şi din astea." 
Se jucau "de-a soţia adulterină", odată "scăpat de sub control.(Iuda,fratele său, nu s-a prins niciodată cum se joacă o adulterină. Stătea acolo ţeapăn ca nevasta lui Lot. Asta nu se face. O soţie adulterină trebuie să fie vicleană şi iute de picior.") Isus i-a vindecat atunci ţeasta zdrobită, aşa cum invia şopîrlele şi ciocîrliile. Dar se gândeau şi la viitor:
            "- Ştii, în curînd o să trebuiască să ne apucăm de lucru, spuse Iosua. N-o să mă mai vad cu tine când o să muncesc cu tata.
              - Iosua, uită-te şi tu în jur, vezi vreun copac?
              - Nu.
              - Şi copacii ăştia pe care-i avem, măslinii- nişte chestii strîmbe, noduroase şi pline de cioturi, nu-i aşa?
              - Aşa e.
              - Dar tu te faci tâmplar, ca taică-tău?
              - E o posibilitate.
               - Un singur cuvînt Iosi: pietre.
              - Pietre?
              - Uită-te în jur. Pietre căt vezi cu ochii. Galileea e toată numai pietre. Fă-te pietrar ca mine şi tata. Putem constui oraşe pentru romani.
              - Ca să-ţi spun drept eu mă găndeam să măntui omenirea.
              - Lasă aiuelile astea,Iosi. Pietre, ascultă-mă pe mine."
Apare si Maria-Magdalena:
            "- Eu cred că atunci cănd o să mă fac mare, anunţă Maggie, o să mă fac pescar pe Marea Galileii.
          Am rîs.
          - Nu fi toantă, doar eşti fată. N-ai cum să te faci pescar.
          - Ba am.
          - Ba n-ai. Trebuie să te măriţi şi să faci băieţi. Apropo, eşti logodită cumva?"
Simţul estetic nu le lipseşte tinerilor învăţăcei:
          "- I se văd sânii.
           - Nu te gândi la asta.
           - Cum să nu mă gândesc la asta? N-am văzut un sân care să n-aibă un ţânc atârnat de el. Sunt mai ... mai prietenoşi aşa, în pereche."
         Ioan-Botezătorul, în adolescenţă, era deosebit de zelos, nefiind sigur dacă el e Mesia sau Iosua:
          "Singura problemă era că nimănui nu-i venea să creadă că Dumnezeu ar încredinţa o asemenea responsabilitate unui puşti de 13 ani. Ca să-i facem damblaua, Iosi şi cu mine l-am lasat să ne boteze frăţiorii şi surioarele mai mici la fiecare ochi de apă care ne ieşea în cale, asta cel puţin până când Miriam, surioara lui Iosua începu să-şi tragă nasul iar Iosua fu nevoit să execute o tămăduire de urgenţă asupra ei."
     
  În peregrinajul lor pentru găsirea celor trei magi, care să-l îndrume pe Iosua cum să fie Mesia, tinerii întâlnesc oameni înţelepţi:
          "- Ce ştii tu? Eşti un ţânc ignorant! Câţi ani ai?12?13?
           - 13.
           - Cum să ştii tu ceva la 13 ani? Eu am 84 şi ştiu un mare căcat.
           - Dar eşti înţelept, am zis.
           - Sunt destul de înţelept cât să stiu că ştiu un mare căcat. Acum întinde-o."
Timpurile alea nu erau uşoare:
           "Daca rezistai până la 50 de ani, bocitoarele începeau să te privească urât când treceau pe lângă tine, ca şi cum ai fi încercat deliberat să le laşi fără obiectul muncii. Tora zice că Moise a apucat 120 de ani. Presupun că neamul lui Israel se ţinea după el, să vadă când o să cadă din picioare. Probabil se făceau pariuri."
Cu toate astea, nu lipseau tot felul de tranzacţii mai mult sau mai puţin avantajoase:
            "- Am plătit un preţ corect, spuse Iosua, nu trebuie să ne dai banii înapoi.
             - Era cât pe ce să-ţi înec prietenul. Îmi pare rău.
             - Ai intrebat dacă ştie să înoate înainte să-l arunci în apă. I-ai dat o şansă.
             - Totuşi, spuse Titus.
             - Aşa că poate ţi se va da şi ţie o şansă într-o bună zi, spuse Iosua.
             - O şansă subţire ca pişatu', am adăugat."
Tânărul Mesia încerca să îndrepte lumea pe calea corectă:
            "- Du-te şi să nu mai păcătuieşti, spuse el pe latineşte.
             - Cum să nu. Şi eu din ce mai trăiesc, învârt căcatu' cu lopata?"
Şi nu se sfiau să-i înfrunte pe maieştrii de la care aveau ce învăţa:

             "Rutina alimenteaza iluzia sigurantei si, daca exista vreun lucru de care nu ducea lipsa manastirea, acela era rutina.- Cand plecam, maestre? am intrebat.- Cand va veni momentul.- Si de unde stim cand vine momentul sa plecam?- Cand momentul sederii se va fi incheiat.- Si o sa ne dam seama de chestia asta pentru ca o sa ne raspunzi in sfarsit direct si concret la o intrebare, in loc sa fii obtuz si sinistru? l-am intrebat.- Oare mormolocul care inca n-a iesit din gaoace cunoste universul unei broaste in toata firea?Meditati la chestia asta.Cand am iesit cu Iosua din templu ca sa ne apucam de mediattie i-am zis:- Cand o sa vina momentul si o sa stim sigur ca a venit momentul sa plecam, o sa-i invinetesc teasta aia amarata si lucioasa cu un tioag de lupta.- Mediteaza la treaba asta, spuse Iosua, ..."

În fine, aş putea cita la nesfârşit. Momente tari sunt cu duiumul. Cartea merită. O zi bună tuturor.

Parfum de dragoste şi moarte

Victor Hugo - Notre-Dame de Paris (21)

                                                                                                      Lasciate ogni speranza (Dante)

          Atunci când Biserica vrea să controleze statul, exagerează şi se naşte Inchiziţia. Pe la 1480 nu ţi-aş fi recomandat să iesi într-o piaţă publică cu numere de "magie", mai ales însoţit de o capră (un simbol nu tocmai angelic pentru şleahta popilor) care ştie să imite  tot felul de persoane, să numere şi să facă giumbuşlucuri.

"Aşa era privit totul pe atunci, fără metafizică, fără exagerare, fără lupă care să mărească, numai cu ochiul. Microscopul nu fusese inventat, nici pentru  lucrurile materiale, nici pentru cele spirituale."

 Esmeralda a fost o naivă. Plus că mai era şi frumoasă; sunt şi popii oameni şi se aprind, uitând de toate cele sfinte. Arhidiaconul Claude Frollo era o persoană cu un vast  bagaj de cunoştinţe temeinice, dar despre dragoste nu ştia mare lucru. Demonul iubirii l-a omorât pe el, "preot bântuit de un uragan de disperare, cu sufletul dezrădăcinat" şi pe obiectul adoraţiei sale,  căci "răutatea este iubire viciată; iubirea, izvorul oricarei virtuţi la om se preschimbă în lucruri dezgustătoare în sufletul unui preot." Până atunci apare şi Quasimodo, cocoşatul de la Notre-Dame, în rol de ocrotitor. "Era emoţionantă ocrotirea aceasta acordată de o fiinţă atât de diformă unei fapturi atât de nefericite (biata Esmeralda urmarită de preotul în călduri), era mişcător ca o condamnată la moarte să fie salvată de Quasimodo. Cele două mizerii extreme, a naurii şi societăţii, se întâlniseră şi se ajutau între ele."

Pustnica "nebună", închisă în Gaura de Şobolani se dovedeşte a fi mama Esmeraldei, furată de la sânul ei cu 16 ani în urmă. Dragostea şi disperarea unei mame nu reuşsesc să o salveze pe frumoasa fată. Mama moare. Esmeralda e spânzurată şi aruncată la groapa comuna a oraşului, Claude Frollo e ucis de nebunia proprie, cazănd de pe înălţimile Notre-Dame...iar Quasimodo? Nu se ştie unde a dispărut fără urmă. Abia peste caţiva ani de la întâmplare, la masivul de piatră ce ţinea drept temelie pentru spânzurătoare, in imensul beci de dedesubt s-au găsit două schelete, unul deformat imbrăţişându-l pe cel  al unei tinere fete. "Când au vrut să-l desprină de scheletul pe care-l îmbrăţisa, se prefăcu în pulbere."