miercuri, 28 august 2013
vineri, 23 august 2013
Acrobaţii divine
Salman Rushdie - Versetele satanice (41)
"A fost o vreme cînd eram mai uşor, mai fericit, mai tandru. Acum prin vene îmi curg ape întunecate"
A durat cam mult această lectură, nu neapărat din cauza stilului pe alocuri greoi al autorului, poate din cauza lenei mele, după cum a remarcat o cititoare profesionisă.
Rushdie ne introduce într-un univers multicultural cum probabil doar în India poate fi întâlnit şi ne povesteşte o serie de întâmplări fantastice sau comune, mai mult sau mai puţin legate între ele; religia, cu părţile ei bune şi metehne ocupând un rol central. Deşi, ca să fiu sincer, nu-mi închipui că există vre-un cap al bisericii (musulmane în acest caz) care ar aproba cele scrise de Rushdie, chiar şi începutul islamului fiind pus sub îndoială. Cartea are un mesaj acid şi pentru societatea "îngheţată", conservatoare a Marii Britanii ("...sau poate că ai şti dacă ai răscoli dedesubtul costumelor tale englezeşti şi ai încerca să-ţi găseşti inima"), reticenţi faţă de imigranţi, intoleranţi rasial.
Mi-au plăcut povestirile cu caracter de povaţă: "Odată globul a fost vizitat de cel mai cooperant spirit cu putinţă, un individ atât de nemaipomenit de prietenos, încât, vezi tu, m-am gândit să pun nişte întrebări importante. Există Dumnezeu? Iar acel glob care se tot învârtise ca un şoricel sau ceva de genul ăsta, s-a oprit brusc în mijlocul mesei. Nici o tresărire. Complet mort. KAPUT. Aşa că am zis Ok, dacă nu vrei să răspunzi, încearcă altceva în schimb. Şi i-am trîntit-o imediat: Diavolul există? Dupa care globul - n-o să-ţi vină să crezi - a începu să tremure! - ţine-te bine, la început încet-încet, apoi din ce în ce mai tare, ca o piftie, pînă ce a sărit!, ai-ai! în sus de pe masă, în aer, a căzut pe o parte şi, o-ho! s-a spart în o mie şi una de bucăţi. Poţi să mă crezi, poţi să nu mă crezi, dar atunci mi-am învăţat lecţia: Mhatre, nu te amesteca în ceea ce nu înţelegi."
Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha sunt două persoane cunoscute în India. Avionul cu care călătoresc cei doi se prăbuşeşte şi cei doi supravieţuiesc în mod miraculos; urmările acestei întâmplări - cei doi suferă transformări spectaculoase, primul se metamorfozează într-un fel de înger, celălalt - demon. Numulţumiri e imposibil să nu apară."Furia împotriva lui Dumnezeu l-a ţinut încă o zi, apoi s-a domolit şi locul i-a fost luat de un gol teribil, un pustiu, căci şi-a dat seama că îi vorbea seninului, că acolo nu era de fapt nimeni, iar după aceea s-a simţit mai idiot decît se simţise vreodată în toată viaţa lui şi a început să implore în pustiu, Allah, fii acolo, fir-ar să fie, să faci bine să fii!!"
Mesagerii divinităţii pe Pămînt surprind şi ei: "Mă iubesc, spune vocea imamului, pentru că eu sunt apă. Mă iubesc pentru că am obiceiul să zdrobesc ceasuri. Oamenii care îşi întorc faţa de la Dumnezeu nu mai ştiu ce e iubirea şi certitudinea şi nici nu mai au noţiunea timpului Lui nesfîrşit, care cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul - timpul atemporal, care n-are nevoie să treacă. Tânjim după eternitate iar eternitatea sunt eu. Ea e nimic, un tic sau un tac. Se uită în oglindă în fiecare zi şi o îngrozeşte ideea bătrâneţii, a timpului care trece, e astfel prizoniera propriei sale naturi. Şi ea e incătuşată în lanţurile Timpului. După revoluţie nu vor mai exista ceasuri. Le vom sfărâma pe toate. Cuvântul Ceas va fi scos din dicţionare. După revoluţie nu vor mai exista zile de naştere. Vom renaşte cu toţii, vom avea toţi aceeaşi vârstă neschimbătoare."
Cea mai frumoasa imagine din carte e în Titlipur, satul plin de fluturi unde "locuitorii şi hoardele de fluturi treceau unii pe lângă alţii cu un soi de dispreţ reciproc. Sătenii renunţaseră de mult la orice încercare de a scăpa de fluturii din casă, astfel că acum ori de cîte ori deschideau cîte un cufăr, o mînă de fluturi ieşeau din el ca spiriduşii Pandorei, schimbându-şi culoarea. Se găseau fluri şi sub capacele lăsate ale WCurilor, şi în dulapuri, şi între paginile cărţilor. Dimineaţa te trezeai cu fluturii dormindu-ţi pe obraji." E plin de poezie. E plin şi de filosofie şi meditaţie: "cea mai periculoasă dintre toate minciunile care ni se spun în viaţă era ideea continuităţii. Dacă încearcă cineva să-ţi spună că această planetă, cea mai frumoasă şi mai pervertită dintre toate, este cumva omogenă, compusă doar din elemente reconciliabile, şi că totul e logic, pune mîna pe telefon şi sună la confecţionerul de cămăşi de forţă."
Pe final,. Saladin, cel metamorfozat in diavol primeşte iertarea părintească dorită de la tatăl său muribund, căci "loviturile date de pe patul de moarte lasă vînătai care nu dispar niciodată", iar Gibreel, arhanghelul sfărşeşte săvârşind un păcat suprem - sinuciderea, după ce o omoară din gelozie pe iubita lui. Deci cine e cine până la urmă?
"A fost o vreme cînd eram mai uşor, mai fericit, mai tandru. Acum prin vene îmi curg ape întunecate"
A durat cam mult această lectură, nu neapărat din cauza stilului pe alocuri greoi al autorului, poate din cauza lenei mele, după cum a remarcat o cititoare profesionisă.
Rushdie ne introduce într-un univers multicultural cum probabil doar în India poate fi întâlnit şi ne povesteşte o serie de întâmplări fantastice sau comune, mai mult sau mai puţin legate între ele; religia, cu părţile ei bune şi metehne ocupând un rol central. Deşi, ca să fiu sincer, nu-mi închipui că există vre-un cap al bisericii (musulmane în acest caz) care ar aproba cele scrise de Rushdie, chiar şi începutul islamului fiind pus sub îndoială. Cartea are un mesaj acid şi pentru societatea "îngheţată", conservatoare a Marii Britanii ("...sau poate că ai şti dacă ai răscoli dedesubtul costumelor tale englezeşti şi ai încerca să-ţi găseşti inima"), reticenţi faţă de imigranţi, intoleranţi rasial.
Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha sunt două persoane cunoscute în India. Avionul cu care călătoresc cei doi se prăbuşeşte şi cei doi supravieţuiesc în mod miraculos; urmările acestei întâmplări - cei doi suferă transformări spectaculoase, primul se metamorfozează într-un fel de înger, celălalt - demon. Numulţumiri e imposibil să nu apară."Furia împotriva lui Dumnezeu l-a ţinut încă o zi, apoi s-a domolit şi locul i-a fost luat de un gol teribil, un pustiu, căci şi-a dat seama că îi vorbea seninului, că acolo nu era de fapt nimeni, iar după aceea s-a simţit mai idiot decît se simţise vreodată în toată viaţa lui şi a început să implore în pustiu, Allah, fii acolo, fir-ar să fie, să faci bine să fii!!"
Mesagerii divinităţii pe Pămînt surprind şi ei: "Mă iubesc, spune vocea imamului, pentru că eu sunt apă. Mă iubesc pentru că am obiceiul să zdrobesc ceasuri. Oamenii care îşi întorc faţa de la Dumnezeu nu mai ştiu ce e iubirea şi certitudinea şi nici nu mai au noţiunea timpului Lui nesfîrşit, care cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul - timpul atemporal, care n-are nevoie să treacă. Tânjim după eternitate iar eternitatea sunt eu. Ea e nimic, un tic sau un tac. Se uită în oglindă în fiecare zi şi o îngrozeşte ideea bătrâneţii, a timpului care trece, e astfel prizoniera propriei sale naturi. Şi ea e incătuşată în lanţurile Timpului. După revoluţie nu vor mai exista ceasuri. Le vom sfărâma pe toate. Cuvântul Ceas va fi scos din dicţionare. După revoluţie nu vor mai exista zile de naştere. Vom renaşte cu toţii, vom avea toţi aceeaşi vârstă neschimbătoare."
Cea mai frumoasa imagine din carte e în Titlipur, satul plin de fluturi unde "locuitorii şi hoardele de fluturi treceau unii pe lângă alţii cu un soi de dispreţ reciproc. Sătenii renunţaseră de mult la orice încercare de a scăpa de fluturii din casă, astfel că acum ori de cîte ori deschideau cîte un cufăr, o mînă de fluturi ieşeau din el ca spiriduşii Pandorei, schimbându-şi culoarea. Se găseau fluri şi sub capacele lăsate ale WCurilor, şi în dulapuri, şi între paginile cărţilor. Dimineaţa te trezeai cu fluturii dormindu-ţi pe obraji." E plin de poezie. E plin şi de filosofie şi meditaţie: "cea mai periculoasă dintre toate minciunile care ni se spun în viaţă era ideea continuităţii. Dacă încearcă cineva să-ţi spună că această planetă, cea mai frumoasă şi mai pervertită dintre toate, este cumva omogenă, compusă doar din elemente reconciliabile, şi că totul e logic, pune mîna pe telefon şi sună la confecţionerul de cămăşi de forţă."
Pe final,. Saladin, cel metamorfozat in diavol primeşte iertarea părintească dorită de la tatăl său muribund, căci "loviturile date de pe patul de moarte lasă vînătai care nu dispar niciodată", iar Gibreel, arhanghelul sfărşeşte săvârşind un păcat suprem - sinuciderea, după ce o omoară din gelozie pe iubita lui. Deci cine e cine până la urmă?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
