Lupta cu războiul

Kurt Vonnegut - Retrospectivă asupra armaghedonului (45)

             Mai ramane ceva in suflet dupa un razboi sau doar cenusa? Mai poti corecta un suflet mutilat sau nu-ti ramane decat sa te pierzi in noapte? "Moartea e doar o noapte in plus" ne spune Vonnegut, dar poate totusi merita o incercare de a o evita temporar, mai precis amana. Unii vor sa lupte. "M-am nascut ca sa ma lupt! a racnit el. Ma ruginesc pe dinauntru!" Chiar daca lupta presupune atrocitati. Incarcati armele, la naiba!
         

  Dar cum supravietuiesti cand totul e impotriva ta? Forta imaginatiei poate ajuta.
" - Suna bine, spuse Kniptash visator, dar stii ce-o sa mananc prima data cand ma intorc in State?
    Donnini mormai in barba. Stia. Auzise povestea asta de o suta de ori. Kniptash era sigur ca nu exista nici un fel de mancare care sa-i potoleasca foamea, asa ca inventase el unul, o monstruozitate culinara.
  - Intai, spuse Kniptash dezlantuit, o sa-mi comand o duzina de clatite. Da, da, asa am zis duduie, spuse, adresandu-se unei chelnerite imaginare, doispe! Dupa aia o sa pun cate un ou prajit intre ele! Dupa aia stiti ce-o sa fac?
  - O sa torni miere peste ele! spuse Coleman. Avea acelasi apetit de bruta ca Kniptash.
  ....
  - Mi se pare ca era cu smantana, spuse Coleman
  - Lasati carnetele alea! le ordona Kleinhans. N-aveti si voi femei? Vorbiti despre femei!
  - Cum sa n-am femeie, spuse Coleman enervat. Mary o cheama...
 - E draguta Mary asta? Ce face ea?
 - O data o asteptam sa coboare si ma uitam cum face batrana ai prajitura  cu bezea si cu lamaie, spuse Coleman. Facea asa: amesteca niste zahar si niste amidon si un varf de lingura de sare cu vreo doua cani de a...
  - Va rog, sa vorbim despre muzica. Va place muzica?
  - Si dupa aia ce-a facut? intreba Kniptash. A pus oua nu-i asa?
 - Va rog, baieti, nu, se ruga Kleinhans.
 - Normal c-a pus oua, spuse Coleman. Si unt. Mult unt si multe oua."
Desi oamenii nu sunt tentati sa cheltuie "asemenea sume imense decat ca sa se omoare intre ei" undeva  exista si cineva caruia nu-i pasa de grandoarea acestor sume. Acesti cineva nu vor vorbi niciodata in fata unei tribune.

"Marea operă"

John Kennedy Toole - Conjuraţia imbecililor (44)

             A fost funny. Această lectură mi-a amintit de Salinger care foloseşte un limbaj asemănător - critic, usturător, ironic, zeflemitor, în timpul dialogurilor. Personajele sunt amuzante. Acţiunile lor sunt haioase şi fără discernământ.
             Ignatius e un pierde-vară gras şi mîncăcios a cărui picioare "nu ţin pasul cu sufletul", are treizeci de ani, îşi scrie "marea operă - un lung rechizitoriu împotriva secolului nostru" pe foi aruncate vraişte prin cameră şi evită prin toate mijloacele să-şi caute un loc de muncă. Viziunea lui asupra lumii, inspirat fiind de "Mîngîierile filosofiei" - cartea lui de căpătîi,  stârneşte haz.
"Unele persoane aveau, aşa cum observă Ignatius, haine destul de noi şi de scumpe ca să poată fi considerate, pe drept cuvînt, o jignire a bunului gust şi a decenţei. Posesiunea unui lucru nou sau scump nu făcea decît să reflecte o lipsă de principii teologice şi geometrice; ba chiar te facea să ai dubii asupra existenţei sufletului" în timp ce propria vestimentaţie sugera o "bogată viaţă interioară".
"Mâncarea la conservă e perversă. Bănuiesc că până la urmă e foarte dăunătoare sufletului."
              Ignatius locuieşte împreună cu maică-sa şi o terorizează. Modul lor spumos de a certa te face să-ţi doreşti să întreţii aceste neînţelegeri.
"Mama nu găteşte, afirmă Ignatius pedant. Ea arde."
"- Apropo, ce pedeapsă ţi-a dat preotul ca să-ţi ispăşeşti păcatele?
 - Sa spun de trei ori "Sfântă Maria, Născătoare de Dumnezeu" şi un "Tatăl Nostru"
 - Numai atît? strigă Ignatius. I-ai povestit ce-ai făcut?Că ai stopat o lucrare critică de mare strălucire?...Nu-i de mirare că nu pot suferi biserica, zberă Ignatius. Ar fi trebuit să fii biciuită chiar acolo, în confesional."
În momentele când îşi lasă imaginaţia să zboare....:
 "Mi-o şi imaginam la înmormîntare, o ceremonie ieftină şi de prost gust organizată la subsolul unui salon dubios de pompe funebre. Înnebunită de durere, cu lacrimi curgându-i şuvoi din ochii inroşiţi, mi-ar smulge probabil cadavru din coşciug, jelindu-se beată...Funeraliile ar degenera probabil într-un adevarat circ, cu mama care şi-ar băga tot timpul degetele în cele două găuri făcute în gîtul meu de furculiţa ruginită a lui Clyde, blestemând şi ameninţând cu strigăte din tragedii greceşti. Îmi imaginez că procedura implică multe elemente de spectacol. Totuşi, regizată de mama  mea, tragedia inerentă ar putea oricând să devină o melodramă. Smulgând crinul alb din mâna mea neînsufleţită, îl va rupe în jumătate bocindu-se spre cei care mă jelesc, îmi vor binele, sărbătoresc sau au venit din întâmplare: "Asemenea unui crin a fost şi Ignatius! Acum şi unul şi altul sînt smulşi din viaţă şi distruşi!" Vrând să-l arunce înapoi în sicriu, incapabilă cum este să ţintească, va arunca crinul drept în faţa mea palidă."
               Într-un alt plan, negrul Jones, analfabet, vagabond, nu poate găsi un loc de muncă din care să-şi permită tv color. Se angajează la Night of Joy, unde e mereu criticat de patroană.
 "  - Nu mai da cu mătura în bar! strigă ea. Dracu' să te ia, ma scoţi din sărite!
   - Vrei măturat domol, ia-ţi o bătrînă. Eu mătur cu foc."
              "LEVY'S PANTS"("o oală de noapte moştenită") produce pantaloni pe care nu-i cumpără nimeni. Ignatius ajunge să fie angajat acolo. Pentru o scurtă perioadă de timp desigur. Apoi vinde crenvurşti în Cartierul Francez, care "nu oferă ambianţa necesară unui tînăr muncitor cast, prudent şi impresionabil. Oare Edison, Ford si Rockfeller au avut de luptat în asemenea condiţii nefavorabile?"
Toate aceste şi alte  personaje alcătuiesc o scenă plină de grotesc, uşor suprarealistă, până la finalul unui "ciclu nefast" al vieţii lui Ignatius din care acesta evadează cu ajutorul Myrnei Minkoff, "fufa" cu care face un schimb aproape "violent" de scrisori. Iubita lui, mai exact.
              Am râs mult. Mult şi bine.

Istoria vieţii, istoria sorţii

Cătălin Dorian Florescu - Jacob se hotărăşte să iubească (43)

        O lectură devastatoare. Era impoosibil să citesc mai mult de zece  pagini fără să fac o pauză în care  nu puteam decât să privesc în gol. Noroc că aveam goluri la îndemână...

        O carte care cuprinde istoria şi viaţa Europei, din secolul 17 până  in secolul 20 redată foarte viu prin intermediul familiei Aubertin, o familie de şvabi (şvabii sunt colonişti din vestul Europei care s-au aşezat cu traiul in Banat in secolul 17). Ei înfiinţează satul Triebswetter, "satul nostru mi se pare un loc numai bun pentru sinucigaşi şi oameni fără noroc", doar împreună, prin înţelegere şi iubire aceşti oameni aparţinând diferitor popoare au reuşit să construiască o comunitate unită, convieţuind secole împreună.
         Jacob s-a născut de două ori. Anii dinaintea celui de-al doilea război mondial i-au marcat tinereţea bolnavicioasă; dar el a învăţat să iubeasca pentru a supravieţui. Pe Katica, sârboaica (in faţa căreia evitarea intenţionată a privitului era la fel de intensă ca şi privitul ) , pe Ramina, ţiganca care i-a fost moaşă şi careia era obligat să-i ducă săptămînal o găină şi în final şi pe tatăl său - Jakob, de care  a fost trădat. Jacob a fost nevoit să înveţe arta supravieţuirii. "Trebuie să citeşti, Jacob, pentru că tu eşti lipsit de apărare.Oricine poate să facă orice de tine, dar, dacă ştii destule, eşti înarmat." De două ori deportat, spălător de oase, ajutorul unui cerşetor infirm, Jacob reuşeşte.
         Nu are rost să descriu cum s-au descurcat strămoşii lui în tumultoasa istorie a omenirii; autorul o face mult prea  bine. Finalul e un nou început. "AM SĂ FAC O CASĂ PENTRU NOI LA CAPĂTUL LUMII", zice Jacob către Jakob, tatăl său. La capătul lumii, unde au fost deportaţi pentru vina de a se fi născut.

Partajări

Danilo Kis - Enciclopedia morţilor (42)

         

               Aveti  niscaiva morti care  nu vă spun nimic? Danilo Kis va scoate poezia din ei şi aceştea vor deveni  personaje demne de luat in seama... măcar o perioada, avînd in vedere întinderea lacoma a infinitului. Imaginaţia si fanteziile sunt la ordinea zilei in povestirile adunate  in acest  volum unde mortii trag firesc la morti. Nu strică puţină acomodare uneori.

Un la mulţi ani cam amar

Acrobaţii divine

Salman Rushdie - Versetele satanice (41)
           
                                                                   "A fost o vreme cînd eram mai uşor, mai fericit, mai                                                                                tandru. Acum prin vene îmi curg ape întunecate"

          A durat cam mult această lectură, nu neapărat din cauza stilului pe alocuri greoi al autorului, poate din cauza lenei mele, după cum a remarcat o cititoare  profesionisă.
          Rushdie ne introduce într-un univers multicultural cum probabil doar în India poate fi întâlnit şi ne povesteşte o serie de întâmplări fantastice sau comune, mai mult sau mai puţin legate între ele; religia, cu părţile ei bune şi metehne ocupând un rol central. Deşi, ca să fiu sincer, nu-mi închipui că există vre-un cap al bisericii (musulmane în acest caz) care ar aproba cele scrise de Rushdie, chiar şi începutul islamului fiind pus  sub îndoială. Cartea are un mesaj acid şi pentru societatea "îngheţată", conservatoare a   Marii Britanii ("...sau poate că ai şti dacă ai răscoli dedesubtul costumelor tale englezeşti şi ai încerca să-ţi găseşti inima"), reticenţi faţă de imigranţi, intoleranţi rasial.

   Mi-au plăcut povestirile cu caracter de povaţă: "Odată globul a fost vizitat de cel mai cooperant spirit cu putinţă, un individ atât de nemaipomenit de prietenos, încât, vezi tu, m-am gândit să pun nişte întrebări importante. Există Dumnezeu? Iar acel glob care se tot învârtise ca un şoricel sau ceva de genul ăsta, s-a oprit brusc în mijlocul mesei. Nici o tresărire. Complet mort. KAPUT. Aşa că am zis Ok, dacă nu vrei să răspunzi, încearcă altceva în schimb. Şi i-am trîntit-o imediat: Diavolul există? Dupa care globul - n-o să-ţi vină să crezi - a începu să tremure! - ţine-te bine, la început încet-încet, apoi din ce în ce mai tare, ca o piftie, pînă ce a sărit!, ai-ai! în sus de pe masă, în aer, a căzut pe o parte şi, o-ho! s-a spart în o mie şi una de bucăţi. Poţi să mă crezi, poţi să nu mă crezi, dar atunci mi-am învăţat lecţia: Mhatre, nu te amesteca în ceea ce nu înţelegi."
             Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha sunt două persoane cunoscute în India. Avionul cu care călătoresc cei doi se prăbuşeşte şi cei doi supravieţuiesc în mod miraculos; urmările acestei întâmplări - cei doi suferă transformări spectaculoase, primul se metamorfozează într-un fel de înger, celălalt - demon. Numulţumiri e imposibil să nu apară."Furia împotriva lui Dumnezeu l-a ţinut încă o zi, apoi s-a domolit şi locul i-a fost luat de un gol teribil, un pustiu, căci şi-a dat seama că îi vorbea seninului, că acolo nu era de fapt nimeni, iar după aceea s-a simţit mai idiot decît se simţise vreodată în toată viaţa lui şi a început să implore în pustiu, Allah, fii acolo, fir-ar să fie, să faci bine să fii!!"
Mesagerii divinităţii pe Pămînt surprind şi ei: "Mă iubesc, spune vocea imamului, pentru că eu sunt apă. Mă iubesc pentru că am obiceiul să zdrobesc ceasuri. Oamenii care îşi întorc faţa de la Dumnezeu nu mai ştiu ce e iubirea şi certitudinea şi nici nu mai au noţiunea timpului Lui nesfîrşit, care cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul - timpul atemporal, care n-are nevoie să treacă. Tânjim după eternitate iar eternitatea sunt eu. Ea e nimic, un tic sau un tac. Se uită în oglindă în fiecare zi şi o îngrozeşte ideea bătrâneţii, a timpului care trece, e astfel prizoniera propriei sale naturi. Şi ea e incătuşată în lanţurile Timpului. După revoluţie nu vor mai exista ceasuri. Le vom sfărâma pe toate. Cuvântul Ceas va fi scos din dicţionare. După revoluţie nu vor mai exista zile de naştere. Vom renaşte cu toţii, vom avea toţi aceeaşi vârstă neschimbătoare."

           Cea mai frumoasa imagine din carte e în Titlipur, satul plin de fluturi unde "locuitorii şi hoardele de fluturi treceau unii pe lângă alţii cu un soi de dispreţ reciproc. Sătenii renunţaseră de mult la orice încercare de a scăpa de fluturii din casă, astfel că acum ori de cîte ori deschideau cîte un cufăr, o mînă de fluturi ieşeau din el ca  spiriduşii Pandorei, schimbându-şi culoarea. Se găseau fluri şi sub capacele lăsate ale WCurilor, şi în dulapuri, şi între paginile cărţilor. Dimineaţa te trezeai cu fluturii dormindu-ţi pe obraji." E plin de poezie. E plin şi de filosofie şi meditaţie: "cea mai periculoasă dintre toate minciunile care ni se spun în viaţă era ideea continuităţii. Dacă încearcă cineva să-ţi spună că această planetă, cea mai frumoasă şi mai pervertită dintre toate, este cumva omogenă, compusă doar din elemente reconciliabile, şi că totul e logic, pune mîna pe telefon şi sună la confecţionerul de cămăşi de forţă."
             Pe final,. Saladin, cel metamorfozat in diavol primeşte iertarea părintească dorită de la tatăl său muribund, căci "loviturile date de pe patul de moarte lasă vînătai care nu dispar niciodată", iar Gibreel, arhanghelul sfărşeşte săvârşind un păcat suprem - sinuciderea, după ce o omoară din gelozie pe iubita lui. Deci cine e cine până la urmă?

O insulă a iluziilor

John Fowless - Magicianul (40)

          Ştiam ca am mai citit cartea asta acu câţiva ani dar am recitit-o fiindcă nu-mi aminteam scenariul care ştiam ca ţine de "magie".
          Nicolas e un tip relativ obişnuit, şarmant şi cu un spirit liber. O cunoaşte pe Alice, o fată "micuţă, inocentă şi perversă, primitivă şi rafinată, o novice iniţiată." E prima fiinţă de care  se  simte  mai ataşat decât ar trebui; libertatea lui spirituală e ameninţată aşa că acceptă o ofertă de muncă pe o insula din Grecia, departe de viaţa cu care s-a obişnuit.

"Legătura noastră nu se asemăna cu nici una de până atunci...poate din cauza că eram amândoi copii unici. Amândoi aveam ceva de dat şi de câştigat...şi în acelaşi timp ceva identic din punct de vedere fizic, aceleaşi apetituri, aceleaşi gusturi, aceeaşi libertate faţă de inhibiţii. Ea mă invăţa şi alte lucruri în afară de arta de a iubi, pe atunci însă nu-mi dădeam seama."
          Pe insula Phraxos Nicolas il cunoaşte pe Conchis, un om foarte bogat care deţine aici un domeniu impresionant. Urmează o serie de intâmplări cu accente supranaturale care-i schimbă total viaţa lui Nicolas şi percepţia asupra lumii, " ...nu trebuie să fim niciodată siguri de nimic, totul trebuie pus permanent sub semnul întrebării." Spectacolul pe care îl regizează Conchis, din postura lui "Dumnezeu" il cucereşte şi innebuneşte deopotrivă pe Nicolas care "cu cît inţelege mai mult libertatea, cu atît o pierde mai mult". Odată jocul încheiat, Nicolas se simte aruncat, folosit, nefiind în stare să mai aibă o viaţă socială normală.
        Până unde poate merge manipularea? Fowless ilustează un exemplu al manipulării complete.

Mort în viaţă

William Styron - Alegerea Sofiei (39)

                                                                                              "Cum n-am stat să aştept Moartea,
                                                                                               A oprit ea, binevoitoare, în faţa mea;
                                                                                               Nu eram în trăsura ce ne purta
                                                                                               Decât noi doi şi nemurirea."
                                                                            (Because I Could Not Stop For Death - Emily Dickinson)

 

          "Alegerea Sofiei" e un roman încarcat de tragic. Sofia, personajul principal e o poloneză care a imigrat în SUA, după ce a stat douăzeci de luni în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Ajunsă pe "pământul făgăduinţei", este salvată de la prăbuşirea psihică indusă de greutăţile prin care  a trecut şi pierderile suferite, de către Nathan, un tânăr evreu chipeş, de care se îndrăgosteşte. Cei doi formează un cuplu eclectic şi pasionant.
              Stingo e un scriitor în formare, are 22 de ani şi a venit in New-York din Sud, plin de speranţe, la fel ca zecile de mii de persoane atrase de marile metropole americane. Se instalează în "Palatul roz" şi aici face cunoştinţă cu Sofia şi Nathan, devenind buni prieteni. Treptat, Sofia îi povesteşte viaţa sa din Polonia şi lagărul de la Auschwitz - o lume de coşmar, şocantă şi terifiant de crudă.
"Naziştii au fost primii stăpîni de sclavi, care au abrogat total orice urmă de sentimente umane privitoare la esenţa vieţii însăşi şi au fost primii capabili de a preface fiinţele omeneşti în instrumente în întregime supuse voinţei lor, chiar şi atunci când le cereau să se întindă în propriile gropi ca să fie împuşcate."
Toată destainuirea Sofiei este profund tulburătoare şi plină de scene de un dramatism extenuant.
"...Mi-am atins obrazul de cizmele alea reci de piele de parcă ar fi fost făcute din blană sau din ceva călduros şi confortabil. Şi vrei să ştii ceva? Probabil o le-am lins cu limba, am lins cizmele alea naziste. Şi mai vrei să ştii ceva? Dacă Hose mi-ar fi dat un cuţit sau o armă şi mi-ar fi cerut să omor pe cineva, un evreu, un polonez, nu contează, aş fi facut-o fără să stau pe gânduri, chiar cu bucurie, dacă asta ar fi însemnat să-mi văd băieţelul numai un singur minut şi să-l ţin în braţe."
                                                                            ...

            Oarecum firesc, Stingo se îndrăgosteşte de frumoasa Sofia. Nathan, iubitul ei, are uneori un comportament ciudat, brutal, ceea ce-l pune în gardă pe Stingo, totuşi cei trei sunt de nedespărţit; totul până în momentul unei garve crize cu un final tragic.
            Styron impresionează prin capacitatea de a intercala într-un roman profund tragic scene din viaţa Americii de dupa război, cu scene explicit sexuale, limbaj licenţios, frămîntări şi preocupări ale tinerilor care au avut "privilegiul" de a se naşte aici.
                                                                           ...

"... devenisem obsedat de relaţia cu timpul - până într-acolo, de pildă, încercasem cu mult sau mai puţin succes să-mi amintesc cu precizie activităţile din prima zi de aprilie a anului 1943, ziua când Sofia, intrând la Auschwitz, a căzut în "mâinile metodice ale damnării de vie"...Mi-am socotit prin memorie, încercând să mă localizez în timp în exact aceeaşi zi în care Sofia păşise pe porţile iadului. Era imperios necesar pentru mine să-mi aduc aminte ce făcusem în prima zi de aprilie a anului 1943 - ziua păcălelilor - şi, după ce am citit câteva dintre scrisorile pe care mi le trimisese tata, care îmi confirmau cu uşurinţă activităţile, am ajuns la concluzia, absurdă, că în după-amiaza aceea, când Sofia a pus prima dată piciorul pe peronul gării din Auschwitz, era o frumoasă zi de primăvară în Raleigh, Carolina de Nord, unde eu mă îndopam cu banane..."

  
am rămas cu muzica, atât de importantă pentru Sofia...

Preventiv credincioşi

Karel Capek - Fabrica de absolut. Impresii de călătorie (38)

       Doua povestiri fara vre-o legatura intre ele. Prima genială, a doua plictitoare - ce inseamna un jurnal de calatorie fara a face calatoria respectiva? Doar descrieri,intr-un limbaj de lemn, greoi, pe alocuri entuziasmat (ceea ce mie  nu mi s-a transmis deloc) ce ti-a palcut si ce nu, impresii etc. etc. Totusi tin sa punctez unele momente de retinut. De exemplu, in Italia exista si "pisici de biserica, mai mari si mai susceptibile decat in alte parti, n-am reusit sa mangai niciuna" sau ca in tren, "o aventura complicata e aceea cum sa ajungi in partea de sus a vagonului de dormit, mai ales cand in cel de jos doarme

cineva. E oarecum neplacut sa calcati pe capul sau pe burta unui om caruia nu-i cunosteti nici nationalitatea, nici caracterul (se vede ca autorul n-a stat intr-un camin studentesc adevarat). In Spania decoperim ca  lustruitul incaltamintei  e o meserie nationala, "e un dans care se executa numai cu mainile. Dansatorul ingenunchiaza in fata dumneavoastra in semn ca aceasta reprezentatie se da in cinstea Inaltimii Voastre; cu o miscare eleganta va sufleca pantalonul, va intinde cu gratie pe pantoful respectiv o crema aromata sau asa ceva, dupa care cade in transa dansului; arunca peria in sus, o prinde, o trece din mana in mana de plescaie, atingand cu ea pantoful dumneavoastra cu respect si consideratie."

       Dar sa vorbim despre "Fabrica de absolut". Un inginer inventeaza Carburatorul Ideal, care arde combustibilii in totalitate, fara reziduuri, eliminand "absolut", avand in vedere ca Dumnezeu este prezent in tot ce exista, creatia sa. Problema e ca  toti cei aflati in preajma Carburatoului functional devin brusc cuprinsi de evlavie. Costurile cu producerea energiei scad brusc, dar lumea  mai poate fi la fel? Mai marii lumii incearca sa "cada la intelegere cu divinitatea", "sa-L ispiteasca, sa-I afle gusturile". Reactia Bisericii la aceste evenimente e ferma. "Biserica nu explica, ci pur si simplu porunceste sau interzice. Pe scurt, a refuzat categoric ideea de a compromite Biserica cu un nou Dumnezeu lipsit de experienta'', dupa ce in prealabil s-a supus votului daca "evenimentele sunt sau nu regretabile". Interesant e ca unele inalte capete bisericesti sunt parca "antrenate sa-l infrunte pe Dumnezeu", iar "noua epidemie religioasa" e un adevarat dezastru pentru ei; un "Dumnezeu adevarat si activ" nu e necesar in cazul lor.
      Se cauta mijloace de protectie impotriva lui Dumnezeu, care se implica prin Absolut in procesul de productie care scapa de sub control. Iar "abundenta inseamna haos si haosul e ceva ce aduce cu lipsa de ratiune sau cu betia. Ca sa-si fi demonstrat cineva calitatea de creator,  nu avea nevoie sa creeze aceasta abundenta exorbitanta...exista o disproportie intre ratiunea umana si abuntenta cosmica". Se instaleaza Supraproductia Divina. Interesanti termenii astia. Organele de ancheta isi fac datoria:
"...tu fugi de El, in timp ce eu il urmaresc pas cu pas si nu-L scap din ochi. Infatisarea: infinita, invizibila, informa. Domiciliul: pretutindeni, in preajma motoarelor atomice. Ocupatia: comunist mistic. Delictele pentru care e urmarit: alienarea proprietatii particulare, practicarea ilegala a profesiunii de medic, incalcarea legilor privitoare ;a dreptul de intrunire. Semne particulare: omnipotenta. Pe scurt, dispuneti arestarea lui."

       De la piosenie la omor nu e decat un pas. Globalizarea acestui razboi absurd isi spune cuvantul:
"In Italia, luptele intestine intre urbanisti si matinisti continuau cu furie; in timp, Sicilia cazuse in mainile evzonilor greci, portughezii ocupasera Austria si Castilia, pierzand in schimb propriul lor Estramadura; de altfel, in general, in aceste tari meridionale, razboiul se desfasura cu o cruzime neobisnuita. Anglia era aranjata in lupte pe teritoriul Irlandei si fireste in colonii; la inceputul lui aprilie, nu mai controla in Egipt, decat o fasie ingusta de pamant pe tarmul marii. Celelalte posesiuni fusesera pierdute, iar colonistii asasinati de populatia bastinasa. Turcii, cu ajutorul armatelor arabe, sudaneze si persane, cotropiusera intreaga Peninsula Balcanica si pusesera stapanire pe Ungaria, in urma izbucnirii in randul lor a unui  aprig conflict intre siiti si suniti, pe tema, se pare foarte importanta, a celui de-al patrulea calif Ali. Cele doua secte s-au fugarit intre ele de la Constantinopol pana in Tatra cu o sprinteneala si  cu o sete de sange nemaipomenita, care, din nefericire, tot pe spinarea bietilor crestini a fost stinsa. Si astfel, in aceatsa parte a Europei, situatia a devenit din nou mai grava ca oriunde in alta parte." Foarte amuzant.Urmarile?
"Au luptat in acest razboi 198 de milioane de barbati, dintre care au murit toti, in afara de 13. As putea prezenta cifrele cu care calculatorii si staticienii au incercat sa ilustreze aceste pierderi uriase, de pilda, cate mii de kilometri s-ar insuma daca s-ar aseza cadavru langa cadavru, sau cate ceasuri ar trebui sa mearga un tren accelerat daca toate aceste cadavre ar fi fost folosite de traverse de cale ferata; sau daca s-ar reteza toate degetele aratatoare ale celor cazuti si ar fi indesate in cutii de sardele, cate sute de vagoane s-ar umple cu aceasta marfa samd dar eu n-am tinere de minte pentru cifre si n-as vrea sa  va pacalesc nici macar cu un amarat de vagon statistic." Dar oamenii erau mandri de a fi  martorii "celui mai Mare Dintre Razboaie". Doar taranii, cu intelepciunea lor proverbiala isi mai permiteau sa mediteze.
"-...la urma urmei pentru ce se paruiesc ai de sus?E vorba cumva de-o poveste cu frontierele?
 - As, mai putin!
 - De-o colonie?
 - Mai putin.
 - De-o... conventie comerciala?
 - Nu! Se  bat pentru dreptate, atata tot.
 - Ce fel de dreptate?
 - Dreptatea absoluta. Stiti, fiecare natiune vrea sa aiba dreptatea ei absoluta."
                                                                    ...

Eternitate la pachet

Lev Tolstoi - Război şi pace (37)

       Da, cea  mai amplă operă citită, atât ca volum, cât ca şi conţinut. Tolstoi a creat ceva de anvergură şi spectaculos. Îmi era puţin frică de pasaje plictisitoare; patru volume, te-ai fi aşteptat, dar nu, Tolstoi  m-a ţinut în priză până la final. Povestea puzderiei de personaje (cică ar fi în jur de cinci sute), realismul tragic şi forţa imaginilor şi întâmplărilor descrise fac din "Război şi pace" ceea ce şi este, o capodoperă.
       Şi am început. Primul volum a fost al războiului(1807), volumul doi e al păcii, aşa cum era ea, plină de intrigi şi nelinişti, urmează volumul trei cu punctul culminant, marele război din 1812 iar ultimul volum are de toate, inclusiv o concluzie cât un capitol. În centrul romanului stă povestea de viaţă a trei familii nobile din Rusia: Rostov (Nicolai, Nataşa, Petea), Bolconski (Andrei, Marie) şi Bezuhov (Pierre) şi viaţa interpătrunsă a acestora, întâmplările având loc între 1805-1819, cu accent pe perioada războaielor din 1807 şi 1812.
        Tolstoi face o analiză amănunţită a situaţiei acelor ani tulburi şi a contextului izbucnirii veşnicilor războaie. Războiul... "cea mai plăcută distracţie a trîntorilor şi fluşturaticilor. Casta militară e cea mai onorată dintre toate. Dar ce e războiul, de ce ai nevoie să reuşeşti în el şi care sunt apucăturile castei militare? Armele lui: spionajul, trădarea şi încurajarea ei, ruinarea cetăţenilor, jefuiţi pentru îndestularea armatei, minciuna şi înşelăciunea, aşa numitele strategii militare. Apucăturile castei militare sunt: suprimarea libertăţii botezată disciplină, trândăvia, ignoranţa, cruzimea, desfrâul, beţia. Şi, cu toate acestea, e casta cea mai suspusă, cea mai respctată. Toţi împăraţii, mai puţin al chinezilor, poartă haină militară şi oferă celui care a ucis mai mulţi oameni cea mai mare răsplată. Se întâlnesc, aşa cum ar fi mâine, ca să se ucidă unul pe altul, omoară şi schilodesc zeci de mii de oameni şi apoi oficiază slujbe de mulţumire pentru aceste omoruri, al cărui număr îl mai şi umflă."
         Plin de sarcasm, acid şi ironic, autorul face la un moment dat un rezmat al întâmplărilor acelor ani, rezumat care ne înfăţişează absurditatea umană în faţa istoriei. "La sfârşitul secolului al 18-lea s-au adunat la Paris vreo douăzeci de inşi care au declarat că toţi oamenii sunt egali şi liberi. Drept urmare, pe tot cuprinsul Franţei oamenii au început să se spintece unii pe alţii. Aceştea l-au ghilotinat pe rege şi pe mulţi alţii. În acelaşi timp, apare un om de geniu, Napoleon. El i-a biruit pretutindeni pe toţi, adică a ucis o mulţime de oameni, pentru că era fără seamăn de genial. Şi astfel, s-a pornit să-i ucidă, nu se ştie de ce, pe africani, şi i-a ucis atât de bine şi a fost un om atât de şmecher şi de inteligent, încât, revenind în Franţa, le-a porunit tuturor să i se supună. Şi toţi i s-au supus. Proclamându-se împărat, el a pornit din nou să ucidă lumea in Italia, în Austria şi Prusia. Şi acolo a măcelărit o mulţime de oameni. În Rusia însă era ţar Alexandru, care şi-a pus în minte să reîntroneze ordinea în Europa, şi, de aceea, s-a luptat cu Napoleon. Dar în 1807 s-a împrietenit dintr-odată cu el, iar în 1811 s-au luat iaraşi la ceartă şi iarăşi au început să ucidă o mulţime de oameni. Şi Napoleon a condus in rusia şase sute de mii de soldaţi şi a cucerit Moscova, ca pe neaşteptate să fugă din ea şi atunci ţarul Alexandru a mobilizat Europa împotriva celui ce-i tulburase liniştea. Şi toţi foştii aliaţi ai lui Napoleon i-au devenit brusc duşmani şi au pornit asupra lui, l-au înfrânt, au intrat în Paris, l-au silit să abdice de la tron şi l-au exilat pe insula Elba, fără a-l lipsi de titlul nobiliar şi dându-i toate onorurile cuvenite, deşi cu cinci ani înainte şi cu un an după aceea , toţi îl considerau un tîlhar în afara legii." Introduşi în această atmosferă, Tolstoi îşi pune o grămadă de întrebări. De ce e nevoie de război? Care e rolul real al lui Napoleon şi al ţarului Alexandru în aceste războaie?A fost într-adevăr Napoleon un geniu? Şi sunt emise ipoteze a mai multor istorici, dar "niciuna din toate acestea nu a fost cauza exclusivă a evenimentului, ci evenimentul s-a produs numai pentru că nu avea cum să nu se producă. A fost nevoie ca milioane de oameni, lepădând orice sentiment uman şi pierzând uzul raţiunii să pornească de la Apus la Răsărit şi să-şi ucidă semenii, tot aşa cum, cu multe secole înainte, puhoaie omeneşti au pornit de la Rărărit la Apus să-şi omoare semenii."
        "ISTORIA, adică viaţa inconştientă, colectivă, de roi a omenirii, foloseşte pentru sine fiecare clipă a vieţii împăraţilor ca pe o armă în atingerea ţelurilor ei", rolul acestor împaraţi poate fi exemplificat prin bătălia de la Borodino: "Dand si primind batalia de la Borodino, Napoleon si Kutuzov au procedat in mod spontan si absurd. Iar istoricii, dupa ce faptele s-au petrecut, au adus o sumedenie de argumente ingenios ticluite pentru a demonstra clarviziunea si genialitatea celor doi conducatori de armate, care, in realitate, dintre toate instrumentele oarbe ce duc la savarsirea evenimentelor mondiale, au fost factorii cei mai orbi si mai lipsiti de libertatea vointei." 

        Dincolo de toate aceste lupte surde curge viaţa a milioane de oameni care au preocupări dintre cele mai diverse. M-au impresionat momentele de meditaţie a personajelor, prinse în vâltoarea unor situaţii foarte dificile:

"Deasupra lui nu mai era nimic altceva decăt cerul, cerul înalt, acoperit şi totuşi nesfârşit de înalt, cu norii cenuşii care alunecau încet."Cât de domol, de liniştit şi de măreţ! Cu totul altfel, nu aşa cum alergau ieri, nu aşa cum fugeam noi, cum strigam şi ne băteam, cerul ăsta e cu totul altfel decât francezul şi artileristul roşcovan care trăgeau de vergea speriaţi şi furioşi, cu totul altfel alunecă acum norii pe cerul înalt şi nesfărşit. De ce n-am văzut mai inainte cerul ăsta atât de înalt? Şi cât sunt de fericit că, în sfârşit, l-am cunoscut! Da! Totul e zădărnicie, totul e amăgire, în afară de cerul ăsta fără margini. Nimic, nimic nu există în afară de el..."

 

"Da, da, iată imaginile mincinoase care mi-au dat emoţii, m-au încântat şi chinuit altă dată, îşi spuse el , alegând în închipuire principalele tablouri din acest panopticum al vieţii sale şi privindu-le acum în lumina - rece şi albă ca lumina zilei - gândului limpede al morţii. Iată chipurile grosonal zugrăvite care mi se păreau atât de frumoase şi de pline de taină. Gloria, binele aproapelui, dragostea pentru o femeie, patria însăşi, cât de măreţe mi s-au părut toate astea şi ce pline de sensuri adânci! Şi, de fapt, toate sunt atât de simple, de şterse şi de grosolane în lumina rece şi albă a acestei dimineţi care, o simt, se dichiseşte pentru mine."