Două povestioare ale familiei Glass, cea din care face parte Seymour dintr-o altă carte scrisă de Salinger.
Franny are la douăzeci de ani o criză de identitate
...sunt sătulă de cei care vor s-ajungă ceva, să facă fapte mari şi aşa mai departe, să devină interesanţi.
...m-am săturat să nu am curajul să fiu, pur şi simplu, un nimeni."
Din confesiunea către Lane, iubitul ei, rezultă că totul se trage de la religie
"- Păi cum îţi spuneam, pelerinul, ţăranul ăsta simplu - porneşte în pelerinaj ca să afle care-i sensul pasajului din Biblie care zice că trebuie să te rogi neîncetat. Apoi se întâlneşte cu stareţul - acest monah grozav de înţelept de care ţi-am spus... Ei bine, stareţul îi vorbeşte înainte de toate de Rugăciunea lui Isus: "Doamne Isuse Hristoase, ai milă de mine". Vreau să spun că asa sună rugaciunea. Şi-i arată că acelea sunt cuvintele cele mai potrivite pe care trebuie să le rosteşti când te rogi. Mai cu seamă cuvîntul "milă", pentru că-i, într-adevar, o vorbă atît de adîncă şi poate să însemne atît de multe lucruri. Adică nu-i musai să însemne doar milă...În fine, continuă ea, stareţul îi spune pelerinului că, tot repetînd-o de nenumărate ori - la înceut nu trebuie decît s-o rosteşti cu buzele -, pînă la urmă se întâmplă ca rugăciunea să se rostească de la sine. Ceva se întîmplă, după o vreme. Nu ştiu ce anume, dar ceva se întîmplă şi cuvintele ţi se sincronizează cu bătăile inimii şi atunci, de fapt, ajungi să te rogi neîncetat...
...un amănunt extraordinar e că, atunci cînd te apuci prima oară să spui rugăciunea, nici măcar nu e nevoie să crezi în ceea ce faci. Adică dacă te simţi teribil de jenat, nu-i nimic.Vreau să spun că nu insulţi pe nimeni şi nimic Cu alte cuvinte, nu-ţi cere nu-ţi cere nimeni să crezi cîtuşi de puţin la început. Nici măcar nu trebuie să te gîndeşti la ce spui. La început nu-i nevoie decît de cantitate. "
Nereuşind să se facă explicită total din anumite cauze fizice, această "dispută" continuă in compania fratelui mai mare Zooey, un tip pedant cu o metodă "inedită" de bărbierit, "şi anume, cu toate că se uita în oglină în timp ce se clăbucea, nu lua aminte la mişcările pămătufului, ci se privea pe sine însuşi drept în ochi, de parcă aceştia ar fi fost un teritoriu neutru, o ţară a nimănui, într-un război secret pe care-l purta contra propriului narcisism încă de la vîrsta de şapte-opt ani".
Logica lui Zooey e fermă
"...nu e absolut nici o deosebire, după cîte înţeleg eu, între un om ahtiat după comori materiale - sau chiar intelectuale - şi unul avid de comori spirituale. După cum zici şi tu, comoara e comoară, ce naiba!, şi mi se pare că nouăzeci la sută din sfinţii care de-a lungul istoriei au dispreţuit toate cele lumeşti erau, în esenţă, la fel de nesuferiţi şi puşi pe agoniseală ca şi noi ăştilalţi."
dar Zooey dă dovadă si de sentimentalism
"...- e de-ajuns să mă întorc cu spatele cinci minute, că toată lumea îmi lasă peştii să moară. Ar fi trebuit să-i iau cu mine la facultate. Ştiam eu.
- Of, Zooey, de cinci ani numai asta spui. De ce nu te duci să-ţi cumperi alţii?
- Voi, fetişcanele astea care mergeţi la facultate, sunteţi toate o apă şi-un pămînt. N-aveţi pic de suflet. Ăştia nu erau nişte peştişori oarecare, draguţo. Mi-erau foarte apropiaţi."
Verdictul pe care-l primeşte Franny n-o prea trezeşte din starea depresivă din ultimul timp
"...şi sa nu-mi spui mie că nu aveai decît zece ani. Varsta n-are nimic de-a face cu ce spun eu. Omul nu se schimbă chiar aşa de mult intre zece si douazeci de ani - la drept vorbind, intre zece si optzeci. Nici acum n-ai putea să-l iubeşti atat cât ai vrea pe un Isus care, cel putin dupa cât se spune, ar fi rostit si ar fi facut unele lucruri - şi stii asta. Eşti structurat incapabilă să-l iubesti sau să-l inţelegi pe un fiu al lui Dumnezeu care răstoarnă mese."
Franny spre final, totuși, își găsește liniștea.
P.S. curios e faptul că aceasta e a treia carte consecutiv în care găsesc termenul "Ivy League*", cu asterix și explicația "grup de universități de elita din nord-estul SUA" etc. etc. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu