În derivă

Jose Saramago - Pluta de piatră (53)

             O carte de Saramago mereu te surprinde. Nu face excepție nici cartea de față, unde iese la iveală euroscepticismul lui Saramago, prin ruperea la propriu a peninsulei Iberice de la Europa. Personajele asistă resemnați la acest ciudat cataclism. Joana Carda  nu crede în fatalitate, ci doar în ceea ce trebuie să se întîmple. Nu se miră cînd la ușa sa  vede doi bărbați, care au trăit ceva neobișnuit, ba chiar devine iubita unuia dintre ei. Cei doi, Joachim Sassa și Pedri Once au hotărît să străbată peninsula Iberică (care acum e insulă) pînă la locul rupturii ei, in Pirinei. După Joanna, lor  li se alătură Maria Guavaira, spre care au fost călăuziți de un cîine  care nu latră dar si Jose Anaico, un batrîn care simte că pămîntul tremură încontinuu, de cînd au început ciudățeniile. Această călătorie pe insula plutitoare ridică problema identității portughezilor, a istoriei și integrității europene.
          Stilul lui Saramago încîntă:

          " S-au sărutat cu nesaț, pătimaș, nu a fost un fulger, ci un șir de fulgere, cuvinte au fost mai puține, e greu să vorbești într-un sărut, dar în sfîrșit, după cîteva minute s-au putut auzi. Mi-ești dragă, cred că te iubesc, a spus Jose Anaico sincer, Și tu-mi ești drag, și eu cred că te iubesc, de-aceea te-am sărutat ieri, nu, nu-i chiar așa, nu te-aș fi sărutat dacă n-aș fi simțit că te iubesc, dar pot să te iubesc mult mai mult, Nu știi nimic despre mine, Dacă cineva, ca să-i placă de altcineva, ar aștepta să-l cunoască, nu i-ar ajunge viața întreagă, Te îndoiești că doi oameni se pot cunoaște, Dar tu, crezi asta, Pe tine te întreb, Mai întîi spune-mi ce înseamnă a cunoaște, N-am dicționar la mine, În cazul ăsta, a recurge la dicționar înseamnă să afli ceea ce știai dinainte, Dicționarele spun doar ceea ce poate servi tuturor, Repet întrebarea, ce înseamnă a cunoaște, Nu știu, Și totuși poți iubi, Pot să te iubesc pe tine, Fără să mă cunoști, Așa se pare." 


          " Timp de cîteva minute, în vreme ce în toate institutele geografice ale Europei și SUA observatorii analizau neîncrezători datele primite de la sateliți și ezitau să le dea publicității, milioane de oameni înspăimîntați din Portugalia și Spania erau salvați de la moarte și nu știau asta. În aceste minute, în mod tragic, au existat unii care s-au luat la încăierare, nădăjduind că vor muri și vor fi primit satisfacție, și alții care, nemaiputînd îndura teama, și-au pus capăt zilelor. A u fost unii care au cerut iertare pentru păcatele lor, și alții care, găsind că nu mai au timp pentru căință, le-au cerut lui Dumnezeu și Diavolului să le spună ce păcate ar mai putea săvîrși încă."

Universul refuzat

Arthur C.Clarke - Sfârșitul copilăriei (52)

         Nu am prea citit SF în general, dar cartea mi-a plăcut. Ideea de infinit, Univers în expansiune și timp relativ îmi dă o senzație de inutilitate sau cel puțin de micime dusă la extrem.
         Universul era enorm, dar dimensiunea lui i se părea mai puțin înfiorătoare decât misterul său. Gerge nu avea obiceiul să mediteze profund asupra unor asemenea lucruri, dar uneori i se părea că oamenii erau niște copii care se distrau pe un teren de joacă îngradit, protejați de realitățile cumplite ale lumii exterioare.
          În cartea lui Clarke, un om, unicul om, ajunge în afara Sistemului Solar, călătorind 80 de ani-lumină în câteva luni, iar la întoarcere, căci cerul nu e pentru oameni, înțelege că a rămas ultimul om pe Pământ, un Pământ pentru care Supermintea are alte planuri. Deci atenție, Terra mai are cam două veacuri de existență.

Inimi reci

A.D. Miller - Dezghețul (51)

           Nu m-a deranjat să citesc un roman polițist, gen, deși nu sunt adeptul genului. Cu acțiunea plasată în anii 2005, scriitorul prezintă realitatea Rusiei actuale, coruptă, pestriță, criminală și nesigură,unde există acei cîntăreți bețivi, care parcă s-au apucat de fumat încă din pîntecele mamei. Un avocat englez interemdiază in Moscova împrumuturi către diverse firme, mai mult sau mai puțin fictive și e prins într-o plasă bine țesută de localnici cu gînduri de imbogățire ușoară. Ce învață un străin in Moscova? Că orice rus care are vreo putere asupra ta (notar, asistentă medicală pe ambulanță, ospătar) se simte parcă obligat să te facă să aștepți înainte să te ajute, ca să știi că are această putere, dar că există și persoane-verigă între specia oamenilor normali și cea a notarilor. Ce mai, ca să răzbată, ce  nu fac oamenii...caci în Rusia  nu există străzi, există doar direcții.
Povestea avocatului se termină cu o țeapă mortală pe care și-o iau "victimele colaterale". Naivii.

Aparențe nesalvate

Kazuo Ishiguro - Nemângâiații (50)

In sfârșit am mai citit o carte în format pdf, a durat cam mult.
          Nemângâiații e un roman ușor de citit, o lectura  care te face sa asiști neputincios la o acțiune unde ar fi nevoie de  un mic ajutor, dar nu poți interveni (cineva încearcă să ajungă din urmă o altă persoană și-și pierde suflul, astfel că nu poate rezolva ceva  "foarte important", o persoana își pierde vocea într-un moment când o intervenție hotărîtă e mai mult decât necesară).
           Acțiunea se desfășoară într-un orășel de provincie, unde vine  un pianist celebru, Ryder pentru a  da o reprezentație în cardul unei ceremonii locale organizată fastuos. Tot romanul își are acțiunea timp de trei zile premărgătoare acestui concert, timp în care Ryder este incredibil de ocupat cu pregătirea sau aflarea amănuntelor necasare, dar se ciocnește subit de tot felul de noi probleme și situații, iar rezolvarea problemelor inițiale trenează sau sunt uitate. Universul de un incontrolabil vârtej kafkian mă duce cu gândul la o farsă pe care ți-o face viața.

"N-o să te iert niciodată, niciodată! Rana ta,

mica ta rană stupidă! Asta-i adevărata ta dragoste, Leo, rana asta,

singura ta dragoste adevărată. Nici eu, nici muzica nu reprezentăm pentru tine mai mult decât nişte

amante care îţi oferă consolare. Mereu o să te întorci la singura ta

dragoste adevărată. La rana ta! Şi ştii ce mă supără mai tare? Mă

asculţi, Leo? Rana ta nu este cu nimic mai deosebită decât altele, dar

absolut cu nimic. Numai în oraşul acesta există atâţia oameni cu răni

mult mai grave. Şi totuşi, îşi văd cu toţii de treabă şi cu mai mult curaj

decât ai avut tu vreodată. Îşi văd de viaţa lor. Se fac utili. Dar tu, Leo,

uită-te la tine! Mereu îţi oblojeşti rana."

Un fel de literatură

Rodica Ojog-Brasoveanu - Bărbații sunt niște porci (49)

           Uite ca am citit și o telenovelă, care mi-a căzut accidental în mînă. Este vorba de  mai multe povestiri despre dragoste, probleme de dragoste  mai exact, presărate cu binecunoscutele clișee legate de acest subiect și cîteva scenarii lacrimogene.
            Dacă o fac, o fac pentru toată viața. Impozitele le plătesc din obligație, dar cînd mă însor o fac din convingere nestrămutată. Convingerea că mă însoțesc de femeia ideală pentru mine: cea  care mă poate face fericit, pe care o pot face fericită... da, despre asta merge vorba.
            O carte bună pentru gospodinele fără pretenții intelectuale deosebite.

Reinvieri

Kurt Vonnegut - Cutremur in timp(48)

              Cartea aceasta e un amalgam de flash-amintiri din lunga viata a lui Vonnegut. Te intalnesti printre pagini cu buubuuligi, care "se uitau la o pagina cu un text tiparit sau a o pictura si se intrebau cum naiba se putea da in vant dupa niste lucruri atat de simple si moarte", cu personaje din trecutul autorului, oameni plini de sfaturi intelepte: " - Daca chiar vrei sa-ti scoti din minti parintii si n-ai destul curaj sa devii homosexual, poti macar sa intri in lumea artelor" si maesti ai maximelor: "Daca ai un prieten ungur, nu-ti mai trebuie  si un dusman".
              Si s e pare ca domnul Kurt stie ce vor femeile - "o multime de oameni in jurul lor carora sa le vorbeasca". Daca-ar fi atat de simplu.

Credinţă fără ochi

James Joyce - Portret al artistului în tinereţe (47)

             M-a plictisit această carte. Neinteresantă, excesiv de religioasă, nu cred că e o reclamă bună pentru Dumnezeu, care e prezentat ca o entitate care iartă cît iartă... pînă te trăzneşte. Cartea prezintă cîţiva ani din tinereţea lui Stephen Dedalus, viaţa din colegiul unde studiază, constrîns de situaţia financiară a familiei,  conflicte religioase şi politice într-un "neam condus de preoţi şi uitat de Dumnezeu."
            NU mai zic nimic că nu merită, desigur, doar din punctul meu de vedere.

Aspiraţii

J.D.Salinger - Franny şi Zooey (46)

Două povestioare ale familiei Glass, cea din care face parte Seymour dintr-o altă carte scrisă de Salinger.
Franny are la douăzeci de ani o criză de identitate

"...tot ce face lumea e atât de - nu ştiu cum -, nu neapărat rău, nici măcar nedemn, nici măcar stupid. Doar că-i ceva atât de neînsemnat şi de lipsit de sens şi de - întristător. Dar partea cea mai gravă e că dacă te apuci să duci o viaţă boemă sau să faci alte năzbâtii de felul ăsta, te trezeşti că eşti la fel de conformist ca toată lumea, numai că-n alt sens.
...sunt sătulă de cei care vor s-ajungă ceva, să facă fapte mari şi aşa mai departe, să devină interesanţi.
...m-am săturat să nu am curajul să fiu, pur şi simplu, un nimeni."

Din confesiunea  către Lane, iubitul ei, rezultă că totul se trage de la religie

"- Păi cum îţi spuneam, pelerinul, ţăranul ăsta simplu - porneşte în pelerinaj ca să afle care-i sensul pasajului din Biblie care zice că trebuie să te rogi neîncetat. Apoi se întâlneşte cu stareţul - acest monah grozav de înţelept de care ţi-am spus... Ei bine, stareţul îi vorbeşte înainte de toate de Rugăciunea lui Isus: "Doamne Isuse Hristoase, ai milă de mine". Vreau să spun că asa sună rugaciunea. Şi-i arată că acelea sunt cuvintele cele mai potrivite pe care trebuie să le rosteşti când te rogi. Mai cu seamă cuvîntul "milă", pentru că-i, într-adevar, o vorbă atît de adîncă şi poate să însemne atît de multe lucruri. Adică nu-i musai să însemne doar milă...În fine, continuă ea, stareţul îi spune pelerinului că, tot repetînd-o de nenumărate ori - la înceut nu trebuie decît s-o rosteşti cu buzele -, pînă la urmă se întâmplă ca rugăciunea să se rostească de la sine. Ceva se întîmplă, după o vreme. Nu ştiu ce anume, dar ceva se întîmplă şi cuvintele ţi se sincronizează cu bătăile inimii şi atunci, de fapt, ajungi să te rogi neîncetat...
...un amănunt extraordinar e că, atunci cînd te apuci prima oară să spui rugăciunea, nici măcar nu e nevoie să crezi în ceea ce faci. Adică dacă te simţi teribil de jenat, nu-i nimic.Vreau să spun că nu insulţi pe nimeni şi nimic Cu alte cuvinte, nu-ţi cere nu-ţi cere nimeni să crezi cîtuşi de puţin la început. Nici măcar nu trebuie să te gîndeşti la ce spui. La început nu-i nevoie decît de cantitate. "

Nereuşind să se facă explicită total din anumite cauze fizice, această "dispută" continuă in compania fratelui  mai mare Zooey, un tip pedant cu o metodă "inedită" de bărbierit, "şi anume, cu toate că se uita în oglină în timp ce se clăbucea, nu lua aminte la mişcările pămătufului, ci se privea pe sine însuşi drept în ochi, de parcă aceştia ar fi fost un teritoriu neutru, o ţară a nimănui, într-un război secret pe care-l purta contra propriului narcisism încă de la vîrsta de şapte-opt ani".

Logica lui Zooey e fermă

"...nu e absolut nici o deosebire, după cîte înţeleg eu, între un om ahtiat după comori materiale - sau chiar intelectuale - şi unul avid de comori spirituale. După cum zici şi tu, comoara e comoară, ce naiba!, şi mi se pare că nouăzeci la sută din sfinţii care de-a lungul istoriei au dispreţuit toate cele lumeşti erau, în esenţă, la fel de nesuferiţi şi puşi pe agoniseală ca şi noi ăştilalţi."

dar Zooey dă dovadă si de sentimentalism

"...- e de-ajuns să mă întorc cu spatele cinci minute, că toată lumea îmi lasă peştii să moară. Ar fi trebuit să-i iau cu mine la facultate. Ştiam eu.
- Of, Zooey, de cinci ani numai asta spui. De ce nu te duci să-ţi cumperi alţii?
- Voi, fetişcanele astea care mergeţi la facultate, sunteţi toate o apă şi-un pămînt. N-aveţi pic de suflet. Ăştia nu erau nişte peştişori oarecare, draguţo. Mi-erau foarte apropiaţi."

Verdictul pe care-l primeşte Franny n-o prea trezeşte din starea depresivă din ultimul timp

"...şi sa nu-mi spui mie că nu aveai decît zece ani. Varsta n-are nimic de-a face cu ce spun eu. Omul nu se schimbă chiar aşa de mult intre zece si douazeci de ani - la drept vorbind, intre zece si optzeci. Nici acum n-ai putea să-l iubeşti atat cât ai vrea pe un Isus care, cel putin dupa cât se spune, ar fi rostit si ar fi facut unele lucruri - şi stii asta. Eşti structurat incapabilă să-l iubesti sau să-l inţelegi pe un fiu al lui Dumnezeu care răstoarnă mese."

Franny spre final,  totuși, își găsește liniștea.

P.S. curios e faptul că aceasta e a treia carte consecutiv în care găsesc termenul "Ivy League*", cu asterix și explicația "grup de universități de elita din nord-estul SUA" etc. etc. :)

Lupta cu războiul

Kurt Vonnegut - Retrospectivă asupra armaghedonului (45)

             Mai ramane ceva in suflet dupa un razboi sau doar cenusa? Mai poti corecta un suflet mutilat sau nu-ti ramane decat sa te pierzi in noapte? "Moartea e doar o noapte in plus" ne spune Vonnegut, dar poate totusi merita o incercare de a o evita temporar, mai precis amana. Unii vor sa lupte. "M-am nascut ca sa ma lupt! a racnit el. Ma ruginesc pe dinauntru!" Chiar daca lupta presupune atrocitati. Incarcati armele, la naiba!
         

  Dar cum supravietuiesti cand totul e impotriva ta? Forta imaginatiei poate ajuta.
" - Suna bine, spuse Kniptash visator, dar stii ce-o sa mananc prima data cand ma intorc in State?
    Donnini mormai in barba. Stia. Auzise povestea asta de o suta de ori. Kniptash era sigur ca nu exista nici un fel de mancare care sa-i potoleasca foamea, asa ca inventase el unul, o monstruozitate culinara.
  - Intai, spuse Kniptash dezlantuit, o sa-mi comand o duzina de clatite. Da, da, asa am zis duduie, spuse, adresandu-se unei chelnerite imaginare, doispe! Dupa aia o sa pun cate un ou prajit intre ele! Dupa aia stiti ce-o sa fac?
  - O sa torni miere peste ele! spuse Coleman. Avea acelasi apetit de bruta ca Kniptash.
  ....
  - Mi se pare ca era cu smantana, spuse Coleman
  - Lasati carnetele alea! le ordona Kleinhans. N-aveti si voi femei? Vorbiti despre femei!
  - Cum sa n-am femeie, spuse Coleman enervat. Mary o cheama...
 - E draguta Mary asta? Ce face ea?
 - O data o asteptam sa coboare si ma uitam cum face batrana ai prajitura  cu bezea si cu lamaie, spuse Coleman. Facea asa: amesteca niste zahar si niste amidon si un varf de lingura de sare cu vreo doua cani de a...
  - Va rog, sa vorbim despre muzica. Va place muzica?
  - Si dupa aia ce-a facut? intreba Kniptash. A pus oua nu-i asa?
 - Va rog, baieti, nu, se ruga Kleinhans.
 - Normal c-a pus oua, spuse Coleman. Si unt. Mult unt si multe oua."
Desi oamenii nu sunt tentati sa cheltuie "asemenea sume imense decat ca sa se omoare intre ei" undeva  exista si cineva caruia nu-i pasa de grandoarea acestor sume. Acesti cineva nu vor vorbi niciodata in fata unei tribune.

"Marea operă"

John Kennedy Toole - Conjuraţia imbecililor (44)

             A fost funny. Această lectură mi-a amintit de Salinger care foloseşte un limbaj asemănător - critic, usturător, ironic, zeflemitor, în timpul dialogurilor. Personajele sunt amuzante. Acţiunile lor sunt haioase şi fără discernământ.
             Ignatius e un pierde-vară gras şi mîncăcios a cărui picioare "nu ţin pasul cu sufletul", are treizeci de ani, îşi scrie "marea operă - un lung rechizitoriu împotriva secolului nostru" pe foi aruncate vraişte prin cameră şi evită prin toate mijloacele să-şi caute un loc de muncă. Viziunea lui asupra lumii, inspirat fiind de "Mîngîierile filosofiei" - cartea lui de căpătîi,  stârneşte haz.
"Unele persoane aveau, aşa cum observă Ignatius, haine destul de noi şi de scumpe ca să poată fi considerate, pe drept cuvînt, o jignire a bunului gust şi a decenţei. Posesiunea unui lucru nou sau scump nu făcea decît să reflecte o lipsă de principii teologice şi geometrice; ba chiar te facea să ai dubii asupra existenţei sufletului" în timp ce propria vestimentaţie sugera o "bogată viaţă interioară".
"Mâncarea la conservă e perversă. Bănuiesc că până la urmă e foarte dăunătoare sufletului."
              Ignatius locuieşte împreună cu maică-sa şi o terorizează. Modul lor spumos de a certa te face să-ţi doreşti să întreţii aceste neînţelegeri.
"Mama nu găteşte, afirmă Ignatius pedant. Ea arde."
"- Apropo, ce pedeapsă ţi-a dat preotul ca să-ţi ispăşeşti păcatele?
 - Sa spun de trei ori "Sfântă Maria, Născătoare de Dumnezeu" şi un "Tatăl Nostru"
 - Numai atît? strigă Ignatius. I-ai povestit ce-ai făcut?Că ai stopat o lucrare critică de mare strălucire?...Nu-i de mirare că nu pot suferi biserica, zberă Ignatius. Ar fi trebuit să fii biciuită chiar acolo, în confesional."
În momentele când îşi lasă imaginaţia să zboare....:
 "Mi-o şi imaginam la înmormîntare, o ceremonie ieftină şi de prost gust organizată la subsolul unui salon dubios de pompe funebre. Înnebunită de durere, cu lacrimi curgându-i şuvoi din ochii inroşiţi, mi-ar smulge probabil cadavru din coşciug, jelindu-se beată...Funeraliile ar degenera probabil într-un adevarat circ, cu mama care şi-ar băga tot timpul degetele în cele două găuri făcute în gîtul meu de furculiţa ruginită a lui Clyde, blestemând şi ameninţând cu strigăte din tragedii greceşti. Îmi imaginez că procedura implică multe elemente de spectacol. Totuşi, regizată de mama  mea, tragedia inerentă ar putea oricând să devină o melodramă. Smulgând crinul alb din mâna mea neînsufleţită, îl va rupe în jumătate bocindu-se spre cei care mă jelesc, îmi vor binele, sărbătoresc sau au venit din întâmplare: "Asemenea unui crin a fost şi Ignatius! Acum şi unul şi altul sînt smulşi din viaţă şi distruşi!" Vrând să-l arunce înapoi în sicriu, incapabilă cum este să ţintească, va arunca crinul drept în faţa mea palidă."
               Într-un alt plan, negrul Jones, analfabet, vagabond, nu poate găsi un loc de muncă din care să-şi permită tv color. Se angajează la Night of Joy, unde e mereu criticat de patroană.
 "  - Nu mai da cu mătura în bar! strigă ea. Dracu' să te ia, ma scoţi din sărite!
   - Vrei măturat domol, ia-ţi o bătrînă. Eu mătur cu foc."
              "LEVY'S PANTS"("o oală de noapte moştenită") produce pantaloni pe care nu-i cumpără nimeni. Ignatius ajunge să fie angajat acolo. Pentru o scurtă perioadă de timp desigur. Apoi vinde crenvurşti în Cartierul Francez, care "nu oferă ambianţa necesară unui tînăr muncitor cast, prudent şi impresionabil. Oare Edison, Ford si Rockfeller au avut de luptat în asemenea condiţii nefavorabile?"
Toate aceste şi alte  personaje alcătuiesc o scenă plină de grotesc, uşor suprarealistă, până la finalul unui "ciclu nefast" al vieţii lui Ignatius din care acesta evadează cu ajutorul Myrnei Minkoff, "fufa" cu care face un schimb aproape "violent" de scrisori. Iubita lui, mai exact.
              Am râs mult. Mult şi bine.