O insulă a iluziilor

John Fowless - Magicianul (40)

          Ştiam ca am mai citit cartea asta acu câţiva ani dar am recitit-o fiindcă nu-mi aminteam scenariul care ştiam ca ţine de "magie".
          Nicolas e un tip relativ obişnuit, şarmant şi cu un spirit liber. O cunoaşte pe Alice, o fată "micuţă, inocentă şi perversă, primitivă şi rafinată, o novice iniţiată." E prima fiinţă de care  se  simte  mai ataşat decât ar trebui; libertatea lui spirituală e ameninţată aşa că acceptă o ofertă de muncă pe o insula din Grecia, departe de viaţa cu care s-a obişnuit.

"Legătura noastră nu se asemăna cu nici una de până atunci...poate din cauza că eram amândoi copii unici. Amândoi aveam ceva de dat şi de câştigat...şi în acelaşi timp ceva identic din punct de vedere fizic, aceleaşi apetituri, aceleaşi gusturi, aceeaşi libertate faţă de inhibiţii. Ea mă invăţa şi alte lucruri în afară de arta de a iubi, pe atunci însă nu-mi dădeam seama."
          Pe insula Phraxos Nicolas il cunoaşte pe Conchis, un om foarte bogat care deţine aici un domeniu impresionant. Urmează o serie de intâmplări cu accente supranaturale care-i schimbă total viaţa lui Nicolas şi percepţia asupra lumii, " ...nu trebuie să fim niciodată siguri de nimic, totul trebuie pus permanent sub semnul întrebării." Spectacolul pe care îl regizează Conchis, din postura lui "Dumnezeu" il cucereşte şi innebuneşte deopotrivă pe Nicolas care "cu cît inţelege mai mult libertatea, cu atît o pierde mai mult". Odată jocul încheiat, Nicolas se simte aruncat, folosit, nefiind în stare să mai aibă o viaţă socială normală.
        Până unde poate merge manipularea? Fowless ilustează un exemplu al manipulării complete.

Mort în viaţă

William Styron - Alegerea Sofiei (39)

                                                                                              "Cum n-am stat să aştept Moartea,
                                                                                               A oprit ea, binevoitoare, în faţa mea;
                                                                                               Nu eram în trăsura ce ne purta
                                                                                               Decât noi doi şi nemurirea."
                                                                            (Because I Could Not Stop For Death - Emily Dickinson)

 

          "Alegerea Sofiei" e un roman încarcat de tragic. Sofia, personajul principal e o poloneză care a imigrat în SUA, după ce a stat douăzeci de luni în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Ajunsă pe "pământul făgăduinţei", este salvată de la prăbuşirea psihică indusă de greutăţile prin care  a trecut şi pierderile suferite, de către Nathan, un tânăr evreu chipeş, de care se îndrăgosteşte. Cei doi formează un cuplu eclectic şi pasionant.
              Stingo e un scriitor în formare, are 22 de ani şi a venit in New-York din Sud, plin de speranţe, la fel ca zecile de mii de persoane atrase de marile metropole americane. Se instalează în "Palatul roz" şi aici face cunoştinţă cu Sofia şi Nathan, devenind buni prieteni. Treptat, Sofia îi povesteşte viaţa sa din Polonia şi lagărul de la Auschwitz - o lume de coşmar, şocantă şi terifiant de crudă.
"Naziştii au fost primii stăpîni de sclavi, care au abrogat total orice urmă de sentimente umane privitoare la esenţa vieţii însăşi şi au fost primii capabili de a preface fiinţele omeneşti în instrumente în întregime supuse voinţei lor, chiar şi atunci când le cereau să se întindă în propriile gropi ca să fie împuşcate."
Toată destainuirea Sofiei este profund tulburătoare şi plină de scene de un dramatism extenuant.
"...Mi-am atins obrazul de cizmele alea reci de piele de parcă ar fi fost făcute din blană sau din ceva călduros şi confortabil. Şi vrei să ştii ceva? Probabil o le-am lins cu limba, am lins cizmele alea naziste. Şi mai vrei să ştii ceva? Dacă Hose mi-ar fi dat un cuţit sau o armă şi mi-ar fi cerut să omor pe cineva, un evreu, un polonez, nu contează, aş fi facut-o fără să stau pe gânduri, chiar cu bucurie, dacă asta ar fi însemnat să-mi văd băieţelul numai un singur minut şi să-l ţin în braţe."
                                                                            ...

            Oarecum firesc, Stingo se îndrăgosteşte de frumoasa Sofia. Nathan, iubitul ei, are uneori un comportament ciudat, brutal, ceea ce-l pune în gardă pe Stingo, totuşi cei trei sunt de nedespărţit; totul până în momentul unei garve crize cu un final tragic.
            Styron impresionează prin capacitatea de a intercala într-un roman profund tragic scene din viaţa Americii de dupa război, cu scene explicit sexuale, limbaj licenţios, frămîntări şi preocupări ale tinerilor care au avut "privilegiul" de a se naşte aici.
                                                                           ...

"... devenisem obsedat de relaţia cu timpul - până într-acolo, de pildă, încercasem cu mult sau mai puţin succes să-mi amintesc cu precizie activităţile din prima zi de aprilie a anului 1943, ziua când Sofia, intrând la Auschwitz, a căzut în "mâinile metodice ale damnării de vie"...Mi-am socotit prin memorie, încercând să mă localizez în timp în exact aceeaşi zi în care Sofia păşise pe porţile iadului. Era imperios necesar pentru mine să-mi aduc aminte ce făcusem în prima zi de aprilie a anului 1943 - ziua păcălelilor - şi, după ce am citit câteva dintre scrisorile pe care mi le trimisese tata, care îmi confirmau cu uşurinţă activităţile, am ajuns la concluzia, absurdă, că în după-amiaza aceea, când Sofia a pus prima dată piciorul pe peronul gării din Auschwitz, era o frumoasă zi de primăvară în Raleigh, Carolina de Nord, unde eu mă îndopam cu banane..."

  
am rămas cu muzica, atât de importantă pentru Sofia...

Preventiv credincioşi

Karel Capek - Fabrica de absolut. Impresii de călătorie (38)

       Doua povestiri fara vre-o legatura intre ele. Prima genială, a doua plictitoare - ce inseamna un jurnal de calatorie fara a face calatoria respectiva? Doar descrieri,intr-un limbaj de lemn, greoi, pe alocuri entuziasmat (ceea ce mie  nu mi s-a transmis deloc) ce ti-a palcut si ce nu, impresii etc. etc. Totusi tin sa punctez unele momente de retinut. De exemplu, in Italia exista si "pisici de biserica, mai mari si mai susceptibile decat in alte parti, n-am reusit sa mangai niciuna" sau ca in tren, "o aventura complicata e aceea cum sa ajungi in partea de sus a vagonului de dormit, mai ales cand in cel de jos doarme

cineva. E oarecum neplacut sa calcati pe capul sau pe burta unui om caruia nu-i cunosteti nici nationalitatea, nici caracterul (se vede ca autorul n-a stat intr-un camin studentesc adevarat). In Spania decoperim ca  lustruitul incaltamintei  e o meserie nationala, "e un dans care se executa numai cu mainile. Dansatorul ingenunchiaza in fata dumneavoastra in semn ca aceasta reprezentatie se da in cinstea Inaltimii Voastre; cu o miscare eleganta va sufleca pantalonul, va intinde cu gratie pe pantoful respectiv o crema aromata sau asa ceva, dupa care cade in transa dansului; arunca peria in sus, o prinde, o trece din mana in mana de plescaie, atingand cu ea pantoful dumneavoastra cu respect si consideratie."

       Dar sa vorbim despre "Fabrica de absolut". Un inginer inventeaza Carburatorul Ideal, care arde combustibilii in totalitate, fara reziduuri, eliminand "absolut", avand in vedere ca Dumnezeu este prezent in tot ce exista, creatia sa. Problema e ca  toti cei aflati in preajma Carburatoului functional devin brusc cuprinsi de evlavie. Costurile cu producerea energiei scad brusc, dar lumea  mai poate fi la fel? Mai marii lumii incearca sa "cada la intelegere cu divinitatea", "sa-L ispiteasca, sa-I afle gusturile". Reactia Bisericii la aceste evenimente e ferma. "Biserica nu explica, ci pur si simplu porunceste sau interzice. Pe scurt, a refuzat categoric ideea de a compromite Biserica cu un nou Dumnezeu lipsit de experienta'', dupa ce in prealabil s-a supus votului daca "evenimentele sunt sau nu regretabile". Interesant e ca unele inalte capete bisericesti sunt parca "antrenate sa-l infrunte pe Dumnezeu", iar "noua epidemie religioasa" e un adevarat dezastru pentru ei; un "Dumnezeu adevarat si activ" nu e necesar in cazul lor.
      Se cauta mijloace de protectie impotriva lui Dumnezeu, care se implica prin Absolut in procesul de productie care scapa de sub control. Iar "abundenta inseamna haos si haosul e ceva ce aduce cu lipsa de ratiune sau cu betia. Ca sa-si fi demonstrat cineva calitatea de creator,  nu avea nevoie sa creeze aceasta abundenta exorbitanta...exista o disproportie intre ratiunea umana si abuntenta cosmica". Se instaleaza Supraproductia Divina. Interesanti termenii astia. Organele de ancheta isi fac datoria:
"...tu fugi de El, in timp ce eu il urmaresc pas cu pas si nu-L scap din ochi. Infatisarea: infinita, invizibila, informa. Domiciliul: pretutindeni, in preajma motoarelor atomice. Ocupatia: comunist mistic. Delictele pentru care e urmarit: alienarea proprietatii particulare, practicarea ilegala a profesiunii de medic, incalcarea legilor privitoare ;a dreptul de intrunire. Semne particulare: omnipotenta. Pe scurt, dispuneti arestarea lui."

       De la piosenie la omor nu e decat un pas. Globalizarea acestui razboi absurd isi spune cuvantul:
"In Italia, luptele intestine intre urbanisti si matinisti continuau cu furie; in timp, Sicilia cazuse in mainile evzonilor greci, portughezii ocupasera Austria si Castilia, pierzand in schimb propriul lor Estramadura; de altfel, in general, in aceste tari meridionale, razboiul se desfasura cu o cruzime neobisnuita. Anglia era aranjata in lupte pe teritoriul Irlandei si fireste in colonii; la inceputul lui aprilie, nu mai controla in Egipt, decat o fasie ingusta de pamant pe tarmul marii. Celelalte posesiuni fusesera pierdute, iar colonistii asasinati de populatia bastinasa. Turcii, cu ajutorul armatelor arabe, sudaneze si persane, cotropiusera intreaga Peninsula Balcanica si pusesera stapanire pe Ungaria, in urma izbucnirii in randul lor a unui  aprig conflict intre siiti si suniti, pe tema, se pare foarte importanta, a celui de-al patrulea calif Ali. Cele doua secte s-au fugarit intre ele de la Constantinopol pana in Tatra cu o sprinteneala si  cu o sete de sange nemaipomenita, care, din nefericire, tot pe spinarea bietilor crestini a fost stinsa. Si astfel, in aceatsa parte a Europei, situatia a devenit din nou mai grava ca oriunde in alta parte." Foarte amuzant.Urmarile?
"Au luptat in acest razboi 198 de milioane de barbati, dintre care au murit toti, in afara de 13. As putea prezenta cifrele cu care calculatorii si staticienii au incercat sa ilustreze aceste pierderi uriase, de pilda, cate mii de kilometri s-ar insuma daca s-ar aseza cadavru langa cadavru, sau cate ceasuri ar trebui sa mearga un tren accelerat daca toate aceste cadavre ar fi fost folosite de traverse de cale ferata; sau daca s-ar reteza toate degetele aratatoare ale celor cazuti si ar fi indesate in cutii de sardele, cate sute de vagoane s-ar umple cu aceasta marfa samd dar eu n-am tinere de minte pentru cifre si n-as vrea sa  va pacalesc nici macar cu un amarat de vagon statistic." Dar oamenii erau mandri de a fi  martorii "celui mai Mare Dintre Razboaie". Doar taranii, cu intelepciunea lor proverbiala isi mai permiteau sa mediteze.
"-...la urma urmei pentru ce se paruiesc ai de sus?E vorba cumva de-o poveste cu frontierele?
 - As, mai putin!
 - De-o colonie?
 - Mai putin.
 - De-o... conventie comerciala?
 - Nu! Se  bat pentru dreptate, atata tot.
 - Ce fel de dreptate?
 - Dreptatea absoluta. Stiti, fiecare natiune vrea sa aiba dreptatea ei absoluta."
                                                                    ...

Eternitate la pachet

Lev Tolstoi - Război şi pace (37)

       Da, cea  mai amplă operă citită, atât ca volum, cât ca şi conţinut. Tolstoi a creat ceva de anvergură şi spectaculos. Îmi era puţin frică de pasaje plictisitoare; patru volume, te-ai fi aşteptat, dar nu, Tolstoi  m-a ţinut în priză până la final. Povestea puzderiei de personaje (cică ar fi în jur de cinci sute), realismul tragic şi forţa imaginilor şi întâmplărilor descrise fac din "Război şi pace" ceea ce şi este, o capodoperă.
       Şi am început. Primul volum a fost al războiului(1807), volumul doi e al păcii, aşa cum era ea, plină de intrigi şi nelinişti, urmează volumul trei cu punctul culminant, marele război din 1812 iar ultimul volum are de toate, inclusiv o concluzie cât un capitol. În centrul romanului stă povestea de viaţă a trei familii nobile din Rusia: Rostov (Nicolai, Nataşa, Petea), Bolconski (Andrei, Marie) şi Bezuhov (Pierre) şi viaţa interpătrunsă a acestora, întâmplările având loc între 1805-1819, cu accent pe perioada războaielor din 1807 şi 1812.
        Tolstoi face o analiză amănunţită a situaţiei acelor ani tulburi şi a contextului izbucnirii veşnicilor războaie. Războiul... "cea mai plăcută distracţie a trîntorilor şi fluşturaticilor. Casta militară e cea mai onorată dintre toate. Dar ce e războiul, de ce ai nevoie să reuşeşti în el şi care sunt apucăturile castei militare? Armele lui: spionajul, trădarea şi încurajarea ei, ruinarea cetăţenilor, jefuiţi pentru îndestularea armatei, minciuna şi înşelăciunea, aşa numitele strategii militare. Apucăturile castei militare sunt: suprimarea libertăţii botezată disciplină, trândăvia, ignoranţa, cruzimea, desfrâul, beţia. Şi, cu toate acestea, e casta cea mai suspusă, cea mai respctată. Toţi împăraţii, mai puţin al chinezilor, poartă haină militară şi oferă celui care a ucis mai mulţi oameni cea mai mare răsplată. Se întâlnesc, aşa cum ar fi mâine, ca să se ucidă unul pe altul, omoară şi schilodesc zeci de mii de oameni şi apoi oficiază slujbe de mulţumire pentru aceste omoruri, al cărui număr îl mai şi umflă."
         Plin de sarcasm, acid şi ironic, autorul face la un moment dat un rezmat al întâmplărilor acelor ani, rezumat care ne înfăţişează absurditatea umană în faţa istoriei. "La sfârşitul secolului al 18-lea s-au adunat la Paris vreo douăzeci de inşi care au declarat că toţi oamenii sunt egali şi liberi. Drept urmare, pe tot cuprinsul Franţei oamenii au început să se spintece unii pe alţii. Aceştea l-au ghilotinat pe rege şi pe mulţi alţii. În acelaşi timp, apare un om de geniu, Napoleon. El i-a biruit pretutindeni pe toţi, adică a ucis o mulţime de oameni, pentru că era fără seamăn de genial. Şi astfel, s-a pornit să-i ucidă, nu se ştie de ce, pe africani, şi i-a ucis atât de bine şi a fost un om atât de şmecher şi de inteligent, încât, revenind în Franţa, le-a porunit tuturor să i se supună. Şi toţi i s-au supus. Proclamându-se împărat, el a pornit din nou să ucidă lumea in Italia, în Austria şi Prusia. Şi acolo a măcelărit o mulţime de oameni. În Rusia însă era ţar Alexandru, care şi-a pus în minte să reîntroneze ordinea în Europa, şi, de aceea, s-a luptat cu Napoleon. Dar în 1807 s-a împrietenit dintr-odată cu el, iar în 1811 s-au luat iaraşi la ceartă şi iarăşi au început să ucidă o mulţime de oameni. Şi Napoleon a condus in rusia şase sute de mii de soldaţi şi a cucerit Moscova, ca pe neaşteptate să fugă din ea şi atunci ţarul Alexandru a mobilizat Europa împotriva celui ce-i tulburase liniştea. Şi toţi foştii aliaţi ai lui Napoleon i-au devenit brusc duşmani şi au pornit asupra lui, l-au înfrânt, au intrat în Paris, l-au silit să abdice de la tron şi l-au exilat pe insula Elba, fără a-l lipsi de titlul nobiliar şi dându-i toate onorurile cuvenite, deşi cu cinci ani înainte şi cu un an după aceea , toţi îl considerau un tîlhar în afara legii." Introduşi în această atmosferă, Tolstoi îşi pune o grămadă de întrebări. De ce e nevoie de război? Care e rolul real al lui Napoleon şi al ţarului Alexandru în aceste războaie?A fost într-adevăr Napoleon un geniu? Şi sunt emise ipoteze a mai multor istorici, dar "niciuna din toate acestea nu a fost cauza exclusivă a evenimentului, ci evenimentul s-a produs numai pentru că nu avea cum să nu se producă. A fost nevoie ca milioane de oameni, lepădând orice sentiment uman şi pierzând uzul raţiunii să pornească de la Apus la Răsărit şi să-şi ucidă semenii, tot aşa cum, cu multe secole înainte, puhoaie omeneşti au pornit de la Rărărit la Apus să-şi omoare semenii."
        "ISTORIA, adică viaţa inconştientă, colectivă, de roi a omenirii, foloseşte pentru sine fiecare clipă a vieţii împăraţilor ca pe o armă în atingerea ţelurilor ei", rolul acestor împaraţi poate fi exemplificat prin bătălia de la Borodino: "Dand si primind batalia de la Borodino, Napoleon si Kutuzov au procedat in mod spontan si absurd. Iar istoricii, dupa ce faptele s-au petrecut, au adus o sumedenie de argumente ingenios ticluite pentru a demonstra clarviziunea si genialitatea celor doi conducatori de armate, care, in realitate, dintre toate instrumentele oarbe ce duc la savarsirea evenimentelor mondiale, au fost factorii cei mai orbi si mai lipsiti de libertatea vointei." 

        Dincolo de toate aceste lupte surde curge viaţa a milioane de oameni care au preocupări dintre cele mai diverse. M-au impresionat momentele de meditaţie a personajelor, prinse în vâltoarea unor situaţii foarte dificile:

"Deasupra lui nu mai era nimic altceva decăt cerul, cerul înalt, acoperit şi totuşi nesfârşit de înalt, cu norii cenuşii care alunecau încet."Cât de domol, de liniştit şi de măreţ! Cu totul altfel, nu aşa cum alergau ieri, nu aşa cum fugeam noi, cum strigam şi ne băteam, cerul ăsta e cu totul altfel decât francezul şi artileristul roşcovan care trăgeau de vergea speriaţi şi furioşi, cu totul altfel alunecă acum norii pe cerul înalt şi nesfărşit. De ce n-am văzut mai inainte cerul ăsta atât de înalt? Şi cât sunt de fericit că, în sfârşit, l-am cunoscut! Da! Totul e zădărnicie, totul e amăgire, în afară de cerul ăsta fără margini. Nimic, nimic nu există în afară de el..."

 

"Da, da, iată imaginile mincinoase care mi-au dat emoţii, m-au încântat şi chinuit altă dată, îşi spuse el , alegând în închipuire principalele tablouri din acest panopticum al vieţii sale şi privindu-le acum în lumina - rece şi albă ca lumina zilei - gândului limpede al morţii. Iată chipurile grosonal zugrăvite care mi se păreau atât de frumoase şi de pline de taină. Gloria, binele aproapelui, dragostea pentru o femeie, patria însăşi, cât de măreţe mi s-au părut toate astea şi ce pline de sensuri adânci! Şi, de fapt, toate sunt atât de simple, de şterse şi de grosolane în lumina rece şi albă a acestei dimineţi care, o simt, se dichiseşte pentru mine." 

Denaturări

Johnatan Coe - Ce hăcuială!(36)

      Avem în faţă povestea unei familii  bogate  a cărei membri sunt toţii nişte ţicniţi, într-o formă sau alta. E un roman profund politizat (Margaret Thatcher e o maşină politică văzută cu ochi nu tocmai buni de autor), cu multe  personaje dezumanizate, accente de Agatha Cristie şi pasaje care-ţi pot creea inconfort.
     

           Un tânăr scriitor, Michael Owen,  primeşte oferta de a scrie povestea acestei familii neprietenoase; toată viaţa lui pare legată în cele din urmă de aceasta carte şi această familie, descoperă secrete îngropate de decenii şi adevăruri pe care  nu şi-ar fi dorit să le descopere. Romanul pare  a  fi mai degrabă scenariul  unui film. Un scenariu reuşit, iar un film chiar există.

Căldura interioară

Democraţia fără dinţi

Matei Vişniec - Domnul K. eliberat (35)

                                                      "Poate sînt deja mort...N-are a face, Important e că sunt liber"

          Cea mai bună carte citită anul acesta! Matei Vişniec modelează universul kafkian într-un stil foarte spectaculos; noţiuni ca "libertate", "democraţie", "libertate", "ideal" semnifică ceea ce am fost noi învăţaţi sau  ce trebuie ele să semnifice?
          Kosef J., un oarecare deţinut e brusc eliberat, fără ca el să mai ştie ce înseamnă libertate, cum să o folosească, cum să se comporte cu ea sau dacă mai are nevoie de aşa ceva. Chiar şi şocul noutăţii îi provoacă dezechilibru fizic,"avănd impresia că va vomita aşa până la sfârşitul vieţii". Ştia că e obligat moral să se bucure de noutate, "încercă să se bucure cu un fel de îndârjire, concentrându-şi toată voinţa", dar parcă poţi să te bucuri de ceva ce nu mai percepi? Kosef, aşteptând formalităţile de eliberare interminabile, rămâne în penitenciar şi face diferite servicii personalului de acolo, trecând oarecum graniţa dintre cea a păziţilor şi păzitorilor. El încearcă să înţeleagă cum e să fii o autoritate:
" - Şi când mă băteaţi? întrebă Kosef J.
  - Când vă băteam, ce? făcu nedumirit Fabius.
  - Şi atunci? Şi atunci gândeaţi ceea ce gândeaţi? întrebă Kosef J.
  - Vă băteam dar vă respectam, explică Fbius oftând.
  - Mă băteaţi fără milă."
Paradoxal, cel eliberat încearcă să-l imbărbăteze pe gardianul, cu care în ultimul timp se întâplă ceva.
 " - Trebuie să vă bucuraţi de bucuriile simple, spuse Kosef J., încântat de formularea sa. De cer, de iarbă, de apă...Kosef îşi luase elan ca să-i dea o mulţime de sfaturi, dar se impotmolise brusc după cuvintele "cer", "iarbă", "apă". "Ce să-i spun, Doamne, ce să-i spun?" Avea în faţa sa un om atât de nenorocit şi nu mai găsea nimic să-i spună. "Ce să fac pentru el, ce pot să mai fac pentru el?" se întrebă din nou.
    NIMIC, veni, de undeva, de foarte departe, răspunsul, ABSOLUT NIMIC."

           Vişniec ilustrează nişte scene de un suprarealism delicios. Haine care se descompun în spaţii umede, care "se topiseră şi se amestecaseră unele cu altele, ca nişte ciuperci lacome: paltoane şi cămăşi, pelerine şi sacouri, perechi de pantaloni şi bluze fără mâneci. Toate acele îngrămădiri aveau ceva organic şi fragil totodată, ca nişte corpuri marine care, aduse la suprafaţă, la cel mai mic contact cu aerul se deshidratează şi se sfărâmă" sau personaje " fără vârstă, cu ochi de peşte asfixiat". Orele, în noua libertate, "se scurgeau ca nişte viermi graşi, plictisiţi şi nepăsători, lăsând în urma lor dîre late de spumă străvezie", iar în urmărirea unui evadat e folosit  un câine epileptic care urmăreşte piste inchipuite în timp ce musca poate fi "retezată de tensiunea unei tăceri".
            "Muta dintr-un loc în altul ceea ce poate fi mutat, simplifica acolo unde putea fi simplificat şi complica acolo unde putea fi complicat.
    - Le silesc să trăiască, explica el. Aşa le silesc să trăiască." Într-adevăr, interesant mod de a face ca hainele să trăiască.

      Printre paginile cărţii poţi afla că "farfuriile, cu cât sunt mai curate, cu atât dau mai mult gust", că poţi "bea" vin plimbând o coajă de pâine pe interiorul unui butoi care mirosea a alcool, iar "vinul" nici n-are gust de butoi!
      Kosef are grijă de uniforma sa de "luptător". "N-o mai spăla ca altădată, reuşi s-o păstreze întreagă, dar şi s-o zdrenţuiască totodată. Hainele tocite şi zdrenţuite îi completau aerul de luptător demn, căruia nu-i e ruşine de hainele în care luptă." Cât de adevărat sună!


          Povestea lui Kosef se închieie în punctul ei de pornire. În celula nr.50 findcă "nu există democraţie în faţa foamei". Oamenii liberi mor în frig. "Fiecare groapă trebuia smulsă anevoie din carnea îndăratnică a pământului. Oamenii începură să-i injure pe morţi. Cei vii începură să-i urască pe cei morţi. Săptămâni întregi cei vii luptară cu îndârjire cu cei morţi." "Oare nu era o adevărată trădare să mori, oare cei care mureau într-una nu erau nişte trădători? Oare nu era de datoria fiecăruia ca în acele momente cumplite să trăiască?" Rămân doar întrebările. Multe întrebări fără răspuns. "Timpul nu mai curgea aşa cum ar fi trebuit să curgă. De ce timpul unora era mai lung, iar timpul celorlalţi era mai scurt? De ce timpul de pândă nu se impărţea mai generos? De ce timpul de pândă în spatele garnizoanei era cel mai scurt dintre toate? Tocmai acolo unde resturile aruncate pe ferestre deveneau o sursă serioasă de proprietate privată? Fiecare putea pîndi atîtea minute la atîtea zile. Hazardul pur domnea peste aşteptare ca un rege peste deşert etc etc."
         Ah, cât de greu se digera uneori democraţia...

Un întuneric

Yukio Mishima - Îngerul decăzut (34)

   
       Romanul e parte a unei tetralogii (ultima parte) pe care nu am citit-o; am fost curios să citesc această ultimă apariţie căreia i s-a făcut publicitate la radio Guerrilla. Mishima s-a sinucis la câteva ore după ce a terminat de scris acest roman, apelând la ritualul tradiţional seppuku.
              Atmosfera din roman este straniu de rece, parcă am fi într-o lume care nu are ce-ţi oferi. Personajele, la fel de îngheţate. Honda, un bătrân avocat de 80 de ani, foarte bogat, îl infiază pe Toru, un tânăr distant şi rezervat, pe care-l întălneşte muncind la o staţie de semnalizare a vapoarelor într-un port, crezând că acesta e o  reîncarnare a unui prieten din copilărie, Kiyoaki.

"Tōru avea un chip frumos şi palid, ca sculptat în gheaţă, pe care nu se citeau nici sentimente, nici dragoste, nici lacrimi. Mama Natură îl învăţase asta. Nici un ochi nu poate fi mai limpede decît cel care doar stă şi priveşte, fără a crea nimic".

            Toru se schimbă spectaculos în câţiva ani de viaţă alături de tatăl adoptiv. Cei doi ajung să se urască şi încearcă să se umilească reciproc. Bătrânul nu mai e sigur de autenticitatea superiorităţii lui Toru, care nu moare la douăzeci de ani, ca celelalte reîncarnări ale lui Kiyoaki şi merge la templul Gesshu după răspunsuri, dar constată că realitatea în care a trăit e mai mult sau mai puţin compatibilă cu realitatea celorlalţi.

            Plin de parabole sugestive, romanul lui Mishima oglindeşte drama Japoniei, invadată de superficialitatea occidentală, de kitsch şi vulgaritate. Şi e vorba de anii '70.

           

            

Cuceritori fictivi

Milan Kundera - Iubiri caraghioase (33)

            Şapte nuvele tăioase de la Kundera. Şapte poveşti despre dragoste, văzută într-un fel  prin prisma bărbaţilor şi dintr-o altă perspectivă de femei.
            Bărbaţii, în eterna goană după cuceriri, uneori  uită care o mai fi ţinta exactă a acestei "lupte". "Mă gândeam mereu la steagul acela. Dar şi la faptul că, de la un an la altul, în goana aceea după femei, era vorba din ce în ce mai puţin de femei şi din ce în ce mai mult de goană în sine. Pornind deci de la premisa unei urmăriri zadarnice anticipate, reiese că poţi urmări zilnic orice  număr de femei, transformând astfel goana într-o goană absolută". Femeia devine "mărul de aur al dorinţei eterne".
           E oarecum amuzant să vezi femei refuzate, căci  varianta inversă e de rutină:
" - Da, se ştie, dumneata eşti ca moartea; iei totul. Dar dacă iei totul, nu înţeleg de ce n-o iei şi pe Elisabeta?
  - Ştiu şi eu... spuse Havel. O fi poate din cauza că-şi manifestă dorinţa cu atâta ostentaţie, încât atitudinea ei aduce aproape a comandă. Spuneţi că mă comport cu femeile ca moartea. Dar nici morţii nu-i place să i se poruncească."
            Se fac tot felul de definiţii ale dragostei şi a felurilor acesteia, erotimul fiind nu "doar o manifestare a dorinţei trupeşti, ci este în aceeaşi măsură şi o manifestare a onoarei. Partenerul cucerit, care aspiră la dumneata şi te iubeşte, e oglinda dumitale, măsura a ceea ce eşti şi ce reprezinţi" iar unele femei, încă necucerite "se pot eschiva total puterii de imaginaţie" a bărbatului care aspiră la ea.
           "Eduard şi Dumnezeu" e cea  mai haioasă din cele şapte. Aici, femeia are o neclaritate la o singură poruncă a lui Dumnezeu: să nu preacurveşti, "şi dacă voia să-şi realizeze, să-şi manifeste şi să-şi demonstreze într-un fel credinţa-i religioasă, trebuia să se  fixeze tocmai pe această unică poruncă, şi de aceea îşi făuri dintr-un Dumnezeu neclar, diluat şi abstract, un Dumnezeu al ei cât se poate de precis, de inteligibil şi de concret: un Dumnezeu al neîmpreunării." Dar totul se poate schimba cu 180 grade!
         " -Nu te mai înţeleg, dragul meu, mai înainte spuneai mereu că Dumnezeu vrea, în primul rând, dragoste! 
         Când o auzi cum îşi însuşeşte ex post sofismele lui teologice, pe care în lupta sa le folosise cu atâta insucces, îl cuprinse turbarea:
         - Am spus asta ca să te incerc. Acum însă mi-am dat seama cât ştii tu să fii de credincioasă!" Bărbaţii ăştia...atât de absurzi.

Îmblânzirea

Jose Saramago - Intermitenţele morţii (32)

          O Carte prin excelenţă. Moartea a fost umanizată in cele din urmă deşi mă aşteptam ca pragmatismul ei milenar să-şi spună cuvântul.
          Romanul e structurat in două părţi: cele opt luni în care  nu mai moare nimeni, într-o ţara oarecare cu zece milioane de oameni, arătându-se implicaţiile pozitive şi negative acestei minuni asupra tuturor categoriilor sociale, mai ales a religiei, "religiile, toate cîte sunt ele, oricât le-am răstălmăci, nu au altă justificare  pentru a exista decât moartea, au nevoie de ea ca de aer" dar şi a filosofiei "pentru că filosofia are tot atîta nevoie de moarte cât au şi religiile, dacă filosofăm o facem pentru că ştim că vom muri, aşa cum a spus monsieur de montaigne, a filosofa înseamnă a învăţa să mori"; partea a doua e centrată pe un  muzician, un violoncelist la care  nu ajunge scrisoarea violet, cea care anunţă moartea de peste opt zile, iar doamna moarte, cu "m" mic, încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat şi de ce scrisoarea buclucaşă nu-şi face datoria funestră.
          E admirabil cum construieşte Saramago celebrele lui fraze interminabile şi fără prea multe semne de punctuaţie, presărate cu ironii, adesea sarcastice: "Acum erau morţi, luaţi de acolo şi îngropaţi, aerul spitalelor devenise pur şi cristalin, cu acel inconfundabil al său miros de eter, tinctură de iod şi creolină, ca pe munţii înalţi, sub cerul liber. Nu s-au deschis sticle de şampanie, dar zâmbetele fericite ale administratorilor şi directorilor medicali erau o alinare pentru suflete şi, în ceea ce priveşte pe medici, nu avem de spus decât că-şi recuperaseră istorica privire devoratoare cu care urmăreau personalul feminin al serviciilor de infirmerie." sau situaţiile pline de umor şi absurd "...după ce mii de agenţi ai poliţiei căutaseră moartea săptămâni întregi, trecând prin pieptenele des întreaga ţară, casă cu casă, ca şi cum ar fi fost vorbă de un păduche încăpăţânat şi priceput la fente, şi n-o văzuseră, nici n-o mirosiseră..."

Concluzia: moartea poate muri.