Democraţia fără dinţi

Matei Vişniec - Domnul K. eliberat (35)

                                                      "Poate sînt deja mort...N-are a face, Important e că sunt liber"

          Cea mai bună carte citită anul acesta! Matei Vişniec modelează universul kafkian într-un stil foarte spectaculos; noţiuni ca "libertate", "democraţie", "libertate", "ideal" semnifică ceea ce am fost noi învăţaţi sau  ce trebuie ele să semnifice?
          Kosef J., un oarecare deţinut e brusc eliberat, fără ca el să mai ştie ce înseamnă libertate, cum să o folosească, cum să se comporte cu ea sau dacă mai are nevoie de aşa ceva. Chiar şi şocul noutăţii îi provoacă dezechilibru fizic,"avănd impresia că va vomita aşa până la sfârşitul vieţii". Ştia că e obligat moral să se bucure de noutate, "încercă să se bucure cu un fel de îndârjire, concentrându-şi toată voinţa", dar parcă poţi să te bucuri de ceva ce nu mai percepi? Kosef, aşteptând formalităţile de eliberare interminabile, rămâne în penitenciar şi face diferite servicii personalului de acolo, trecând oarecum graniţa dintre cea a păziţilor şi păzitorilor. El încearcă să înţeleagă cum e să fii o autoritate:
" - Şi când mă băteaţi? întrebă Kosef J.
  - Când vă băteam, ce? făcu nedumirit Fabius.
  - Şi atunci? Şi atunci gândeaţi ceea ce gândeaţi? întrebă Kosef J.
  - Vă băteam dar vă respectam, explică Fbius oftând.
  - Mă băteaţi fără milă."
Paradoxal, cel eliberat încearcă să-l imbărbăteze pe gardianul, cu care în ultimul timp se întâplă ceva.
 " - Trebuie să vă bucuraţi de bucuriile simple, spuse Kosef J., încântat de formularea sa. De cer, de iarbă, de apă...Kosef îşi luase elan ca să-i dea o mulţime de sfaturi, dar se impotmolise brusc după cuvintele "cer", "iarbă", "apă". "Ce să-i spun, Doamne, ce să-i spun?" Avea în faţa sa un om atât de nenorocit şi nu mai găsea nimic să-i spună. "Ce să fac pentru el, ce pot să mai fac pentru el?" se întrebă din nou.
    NIMIC, veni, de undeva, de foarte departe, răspunsul, ABSOLUT NIMIC."

           Vişniec ilustrează nişte scene de un suprarealism delicios. Haine care se descompun în spaţii umede, care "se topiseră şi se amestecaseră unele cu altele, ca nişte ciuperci lacome: paltoane şi cămăşi, pelerine şi sacouri, perechi de pantaloni şi bluze fără mâneci. Toate acele îngrămădiri aveau ceva organic şi fragil totodată, ca nişte corpuri marine care, aduse la suprafaţă, la cel mai mic contact cu aerul se deshidratează şi se sfărâmă" sau personaje " fără vârstă, cu ochi de peşte asfixiat". Orele, în noua libertate, "se scurgeau ca nişte viermi graşi, plictisiţi şi nepăsători, lăsând în urma lor dîre late de spumă străvezie", iar în urmărirea unui evadat e folosit  un câine epileptic care urmăreşte piste inchipuite în timp ce musca poate fi "retezată de tensiunea unei tăceri".
            "Muta dintr-un loc în altul ceea ce poate fi mutat, simplifica acolo unde putea fi simplificat şi complica acolo unde putea fi complicat.
    - Le silesc să trăiască, explica el. Aşa le silesc să trăiască." Într-adevăr, interesant mod de a face ca hainele să trăiască.

      Printre paginile cărţii poţi afla că "farfuriile, cu cât sunt mai curate, cu atât dau mai mult gust", că poţi "bea" vin plimbând o coajă de pâine pe interiorul unui butoi care mirosea a alcool, iar "vinul" nici n-are gust de butoi!
      Kosef are grijă de uniforma sa de "luptător". "N-o mai spăla ca altădată, reuşi s-o păstreze întreagă, dar şi s-o zdrenţuiască totodată. Hainele tocite şi zdrenţuite îi completau aerul de luptător demn, căruia nu-i e ruşine de hainele în care luptă." Cât de adevărat sună!


          Povestea lui Kosef se închieie în punctul ei de pornire. În celula nr.50 findcă "nu există democraţie în faţa foamei". Oamenii liberi mor în frig. "Fiecare groapă trebuia smulsă anevoie din carnea îndăratnică a pământului. Oamenii începură să-i injure pe morţi. Cei vii începură să-i urască pe cei morţi. Săptămâni întregi cei vii luptară cu îndârjire cu cei morţi." "Oare nu era o adevărată trădare să mori, oare cei care mureau într-una nu erau nişte trădători? Oare nu era de datoria fiecăruia ca în acele momente cumplite să trăiască?" Rămân doar întrebările. Multe întrebări fără răspuns. "Timpul nu mai curgea aşa cum ar fi trebuit să curgă. De ce timpul unora era mai lung, iar timpul celorlalţi era mai scurt? De ce timpul de pândă nu se impărţea mai generos? De ce timpul de pândă în spatele garnizoanei era cel mai scurt dintre toate? Tocmai acolo unde resturile aruncate pe ferestre deveneau o sursă serioasă de proprietate privată? Fiecare putea pîndi atîtea minute la atîtea zile. Hazardul pur domnea peste aşteptare ca un rege peste deşert etc etc."
         Ah, cât de greu se digera uneori democraţia...