Revolta cuvintelor

Matei Vişniec  - Sindromul de panică în Oraşul Luminilor(30)
  
"Din ordinul Regelui, Dumnezeu nu mai are voie să comită miracole în acest loc."

M-a frapat cartea asta, Vişniec m-a cucerit; nu-mi rămâne decât să-i caut în continuare cărţile.
In acest roman, autorul (sau autorii) se confundă cu personajele, dar ce personaje pline de poezie! "Hung Fao era o putreziciune, avea ceva putred în el din punct de vedere ideologic; Madox, primul animal din istoria umanităţii care murea din lipsă de ştiri, prima victimă pe care dependenţa de informaţie inutilă o face în lumea animală."

Domnul Cambreleng e un editor ciudat, care salvează poeţi rataţi şi cărţile muribunde, adună în jurul său o societate suspect de pestriţă de scriitori care vin în Paris să se afirme, oraş care a devenit un fel de hală imensă care adună aspiranţi care  nu se mai afirmă. Sfatul său e demn de urmat:

" - Toţi scrieţi, toţi consideraţi că aveţi ceva de spus, în loc, mai degrabă, să încercaţi să fiţi fericiţi. Nici unul dintre voi nu s-a gândit nici o secundă că viaţa ar putea fi sacrificată şi vieţii, nu numai literaturii. Nu, toţi se sacrifică pentru altceva decât pentru viaţă. Când îi auzi pentru ce se sacrifică îmi vine să-i omor."

Terapia domnului Camberleng are repercusiuni asupura conştientizării universului  cunoscut. Visele încep să devină realitate, oamenii obişnuiţi devin personaje, o pisică ţine un jurnal antrenant iar unele personaje încep să întâlnească personalităţi notorii oriunde ar merge sau sa vadă fizic cuvintele rostite de fiecare.

Cărţile din librării sunt comparate cu nişte animale de companie care speră să scape din cuşcă, să fie adoptate.
"Toate speră să fie scoase de aici. Cel mai cumplit loc pentru o carte e librăria. Toate librăriile erau un fel de abatoare. Da, da, insistă el, acesta e cuvântul. Noi nu avem auzul destul de dezvoltat pentru a auzi cum urlă cărţile în rafturi. Cărţi neatinse de nimeni, cărţi nedorite de nimeni, cărţi nerăsfoite de un an, de doi ani, de zece ani...Orbi şi surzi cum sântem nu auzim plânsul cărţilor, urletul de singurătate al cărţilor. Orbi, surzi, lipsiţi de tactilitate cum suntem nu simţim cum tresar cărţile sub privirile noastre, nu vedem speranţa care palpită în ele în momentul când măturăm cu privirile noastre obosite şi blazate sutele de metri de rafturi..."

Domnişoara Faviola este specială. E un personaj frumos şi foarte ocupat. Eu m-am îndrăgostit de ea.

"Domnişoara Faviola ştia ce înseamnă ţipătul unei cărţi. Ea auzea cu claritate aceste ţipete disperate şi atunci se repezea la raftul de unde ţipa cartea, o scotea, o curăţa de praf şi citea din ea o pagină. In felul acesta cărţile muribunde se mai linişteau, şi acceptau să tacă o vreme...Erau momente cînd Faviola fugea pur şi simplu de la un raft la altul, încercând să aline durerea cît mai multor cărţi bolnave şi nefericite... Trecuseră mulîi ani de când ea nu mai citise o carte întreagă. Citea în schimb în fiecare zi,  jur de o sută cincizeci de pagini din tot atâtea cărţi bolnave. Era maximim cât putea da. Cărţile însă aveau o anumită îngăduinţă faţă de ea. Îşi dădeau seama, oarecum, că nu puteau cere mai mult, aşa că îşi eşalonau ţipetele în timp, se organizau ca să nu ţipe  mai multe o dată ci oarecum pe rând, o ajutau cum puteau pe Faviola pentru ca la răndul lor să fie ajutate fără timpi morţi..."

(Din jurnalul erotic al domnişoarei Faviola) 
"Cuvintele care se culcă cu toată lumea nu pot fi numite decât târfe. Da, târfe, tâfre sunt cuvintele care se culcă pe pagina albă pentru bani, târfe sunt cuvintele care aşteaptă să fie cumparate pe bani, ca să se culce apoi cu ochiul cititorului, cu limba cititorului, cu obsesiile sale cele mai secrete."

Cine o poate înţelege pe Faviola? ...O Cocoaşă!
"O simt cum aude lucruri pe care alţii nu le aud, cum simte lucruri pe care alţii nu le simt. Din cînd în cînd, atunci cînd ne intersectăm, reuşesc să-mi concentrez toată puterea magnetică în contactul dintre noi şi atunci ea se impiedică şi îşi rupe căte ceva: o greznă, o mână, un umăr...Sunt marile mele momente de extaz. Timp de o lună sau două, cât durează ghipsul, tînăra femeie îmi aparţine, este în totală fuziune cosmică cu mine, fantasmele mele sunt materializate şi orgasmul meu este continuu. 
Voluptatea supremă există, va jur. Sunt o cocoaşă care a gustat fericirea."

Cuvintele din librăria Faviolei se revoltă şi ocupă librăria, "se coagulează într-un regim de libertate"
"Din punct de vedere al cuvintelor, orice carte este o dictatură, chiar dacă ea, cartea, reprezintă pentru umanitate o capodoperă. Uneori însă, şi exact asta se intâmplase în librarie, cuvintele dau pe afară şi creează republici..."

In acest univers, personajele şi autorul lor pot da nas în nas. Doamna Foissy e un personaj  secundar.

" - Mi-aţi acordat un singur rând, îmi spuse de data asta cu o undă de reproş. Un singur rănd...  
  - Doamnă, i-am spus, ma puneţi într-o situaţie...
  - Vreau să fac dragoste cu autorul, spuse ea. Măcar atât."


Apoteotic.

Un zâmbet forţat

 Kurt Vonnegut - Zâmbiţi, vă rog! (29)

           Cartea cuprinde mai multe istorioare inedite, vesel-triste, cu final de cele mai multe ori nea

şteptat. Se poate citi preocuparea lui Vonnegut pentru psihiatrie, mai ales îndoielile cu privire la practicarea acesteia ( în Confido, un inventatot realizează o maşinărie care-ţi citeşte gandurile cele mai ascunse, în Sala Oglinzilor, unde un practicant al hipnozei  este victima propriei îndeletniciri). Mi-a plăcut "Omuleţii de treabă", nişte extratereşti liliputani au aterizat în nava lor sub forma unui cuţit de tăiat păine la picioarele lui Lowell, un comerciant de linoleum. Străinii pitici par foarte simpatici, fricosi şi al naibii de empatici, aşa cum ne arată finalul imprevizibil al  povestioarei.
           Vonnegut se joacă frumos cu literele. Peronajele sale pot să se "mulţumească cu lucruri ieftine şi cu mici escapade ale spiritului care  nu costau nimic, cum ar fi să mediteze asupra toamnei", pot "avea feţe banale ca două plăcinte ieftine" sau "arăta ca o omidă în rochia verde". Cred că e o carte  optimistă în cele din urmă.

O stare

Haruki Murakami  - În noapte (28)

 Un roman scurt, captivant, cu  personaje diferite, aşa cum doar în marile oraşe poţi întâlni. Mari e o tînără de 19 ani, introvertă şi are o noapte lungă în care încearcă să-şi ordoneze cumva gândurile. Takahashi cântă la trombon şi încearcă să o ajute Eri Kasai e sora lui Mari şi doarme de două luni, fără a fi bolnavă. Mai întâlnim o prostituată chineză şi un funcţionar care o snopeşte în bataie fiindcă i-a venit ciclu.
Oricât de agitată ar părea atmosfera, cărţile lui Murakami degajă un fel de zen doar lui specific. Poate datorită replicilor foarte directe şi spumoase:

" - Cum de-ţi mai aminteşti asemenea detalii?
  - Fiindcă până atunci nu mai ieşisem cu o fată care să mănânce Melba cu piersici şi, evident, fiindcă erai drăguţă.
Mari îi aruncă o privire goală.
 - Minţi. Te-ai holbat încontinuu la soră-mea."

"- Mergi mult şi bea apă încet, nu?
 - Nu, mergi încet şi bea apă multă.
 - Mie mi se pare că sunt bune amândouă."

"- Când te trezeşti tu, eu o să dorm dus.
 - Când te trezeşti tu, eu o să fiu la lucru, în pauza de masă.
 - Când ajungi tu acasă, eu o să mă apuc serios de lucru.
 - Cu alte cuvinte ne tot ratăm."

Totul se învărte în jurul somnului care poate fi "extrem de adânc, atât de adânc încât a lăsat în urmă realitatea pe care o ştia", asortat cu gânduri filosofice:

" - Eu cred că reîncarnarea există. Adică mi-e groază să mă găndesc că n-ar exista, fiindcă eu nu pot să înţeleg neantul. Nici să-l înţeleg, nici să mi-l imaginez."

Una peste alta, un roman plăcut, ca o ploaie de vară, vorba poetului.

Viaţa - o amânare a morţii

James Clavell - Shogun (27)

                                                                                           Când voi muri
                                                                                           nu mă ardeţi pe rug
                                                                                           nu mă-ngropaţi în pământ
                                                                                           ci aruncaţi-mi trupul pe câmp
                                                                                           să hrănească un câine flămând.

          Japonia - un tărâm fascinant, locul unui stil de viaţă mult diferit, imbietor, al unor principii şi reguli exacte, al unor oameni care au concepţii clare si stricte în privinţa onoarei şi al poziţiei fiecăruia in societate.
          Ce se întâmplă cu un european in anul 1600, care naufragiază aici, în plin feudalism şi nesfârşite războaie dintre marii daimyo, conducătorii de acolo? Cu binecunoscuta îngâmfare europeană, îi consideră "necivilizaţi", păgâni care acceptă sinuciderea care chiar e o onoare pentru ei, n-au nave cu care sa traverseze mările, mănâncă peşte crud, nu şi carne, au obiceiuri bizare în pat etc. Pe parcursul celor  3 volume, personajul central John Blackthorne, zis Anjin-san, îşi schimbă total părerile şi-şi dă seama că el e cel care trăia în mizerie, el şi toţi europenii acelor timpuri. Dar s-o luăm pas cu pas.

          Un prim contact cu băştinaşii arată cam aşa:
"Se uită în jurul lui şi-şi dădea seama că erau mulţi săteni care se uitau curioşi la el; când aceştia îşi dădură seama că străinul îi băgase în seamă, se înclinaseră toţi intr-o respectuoasă plecăciune şi, stănjenit, le întoarse gestul de politeţe. Dintr-o dată toată lumea îşi reluă fericită îndeletnicirile, începu obişnuita vânzoleală, care se oprea să cerceteze câte ceva, care se târguia pentru nu ştiu ce, de fiecare dată tot făcând plecăciuni unii în faţa altora, parcă după ceremonia iniţială el nici nu mai exista, de parcă toţi oamenii aia ar fi fost un stol de fluturi de toate culorile. Oare ce mi se pare ciudat la oamenii ăştia?, se întrebă el. Nu numai felul cum se îmbracă şi se poartă. Asta-i: nicunul nu are nici un fel de armă, se dumiri el. Nici săbii, nici puşti. Oare de ce?" Pentru că doar samuraii au dreptul să poarte armă asupra lor, nu şi ţăranii, meşteşugarii sau eta, pătura cea mai de jos, care nu au nici un fel de drepturi.
         S-ar părea ca samuraii sunt nişte ucigaşi feroce, fără suflet, milă, sentimente, în stare să decapiteze un infinit de căpăţîne duşmane, sau ale subalternilor care greşesc, mai mult sau mai puţin, sau a acelora care încalcă codul bushido, cod de onoare al tuturor samurailor. Nu este deloc aşa.
"Ai mei se îngrijesc să înveţe poezia, caligrafia, aranjamentul florilor, ceremonia cha-no-yu, ceremonia ceaiului. Samuraii trebuie să prindă şi artele ce se practică pe timp de pace, pentru a fi mai pregătiţi pentru artele războiului."

         Anjin-san nimereşte pe pământurile  lui Toranaga, unul dintre cei cinci mare daimyo care se urăsc între ei, un fel de regenţă necesară pînâ "Fiul Soarelui" împlineşte vârsta necesară. Aici o cunoaşte pe Mariko, un personaj pur şi simplu fenomenal, de la care "barbarul" învaţă aproape tot, inclusiv japoneza.

     " - În fiecare an pe acest Tărâm al Zeilor avem parte de cutremure, incendii, inundaţii şi Valuri Mari ca şi de furtuni groaznice, numite tai-fun. Natura e foarte dură cu noi
In colţul ochilor mijiră nişte lacrimi.
    - Anjin-san, poate din pricina asta nouă ne e viaţa atât de dragă. Ştii, suntem nevoiţi să fim aşa. Moartea trăieşte in aerul, în marea şi pământul din jurul nostru. Anjin-san, trebuie să ştii că, pe acest Tărâm al Lacrimilor, moartea e moştenirea de care avem parte."

       "- Lasă problemele lui Dumnezeu în seama lui Dumnezeu, şi karma în seama karmei. Astăzi eşti aici şi nu-ţi stă în putere să schimbi nimic. Eşti în viaţă, aici, unde ţi se face o mare onoare şi ai fost binecuvîntat cu bogăţie. Uită-te la apusul ăsta de soare. E minunat, nu-i aşa? Apusul ăsta există. Nu există decât acum. Priveşte, rogu-te. E atăt de minunat şi nu se va mai întoarce niciodată, în toată veşnicia. Cufundă-te in el, încearcă să devii una cu natura, şi nu-ţi face griji cum va fi karma, a mea, a dormniei tale, a satului."
 

          Cât despre obiceiurile culinare ale europenilor...

"Lui Fujiko îi ajunse în nări mirosul iepurelui care fierbea. Şi dacă o să-mi spună să mănânc şi eu din el? cugetă  ea şi simţi că leşină. Şi chiar dacă n-o să-mi ceară una ca asta, tot va trebui să-l servesc eu. Cum să fac să nu mă ia cu rău? N-o să ţi se facă rău. E karma ta. In cealaltă viaţă cu siguranţă ai fost o fiinţă îngrozitoare. Mda. Dar nu uita că acum totu-i minunat...Nu te mai gândi la asta, gândeşte-te numai la stăpânul tău, care e un om curajos, puternic, deşi are nişte obiceiuri culinare înfiorătoare..."
           Anji-san  nu gandeai prea diferit:
"Şi voi mâncaţi ciudăţenii dintre cele mai greţoase, îi veni lui să le spună în faţă. Nu mai departe de ieri, calmar crud - o carne albă, lipicioasă, aproape fără nici un gust, pe care trebuie s-o mesteci cu nişte sos de soia ca s-o poţi înghiţi cât de cât. Sau tentacule de caracatiţă taiate mărunt, tot crude, cu orez rece şi alge, hmm? Şi de meduze proaspete, cu supă de tofu galben-maronie, din zeamă de boabe de soia fermentate, care arată ca o strachină plină cu vomă de câine, hmm? Da, sigur, totul servit în vase delicate şi fragile. Foarte frumoase, dar tot ca o vomă arată! O, Doamne, ţi se face greaţă!"

După o masă copioasă te poţi preocupa liniştit de-ale spiritului:

        "- Mariko-san, dar cum să-ţi zăvorăşti auzul? Uite, asta e cu neputinţă.
          - Ah, dar e foarte simplu, prin educaţie. Şi educaţia în sensul ăsta începe îndată ce rosteşti primele cuvinte, şi în felul ăsta devine curând o a doua natură la noi. Altfel cum am putea supravieţui aici?(se are în vedere ca pe atunci, casele japonezilor erau facut practic din carton, nu din piatră, neizolate fonic cumva, din cauza cutremurelor). Mai întâi şi mai întâi îţi primeneşti mintea, alungându-ţi din minte că sunt oameni în jurul tău, şi te aşezi pe tine în cu totul alt plan decăt ei. Şi te poţi ajuta în privinţa asta dacă înveţi să admiri un apus de soare, sau să asculţi cum cad picăturile de ploaie...Anjin-san, ai băgat vreodată de seamă câte sunete diferite are ploaia? Şi dacă inveţi să-ţi concentezi auzul în felul acesta, prezentul dispare din jurul tau, neh? Şi există nişte exerciţii nemaipomenit de bune. De exemplu, să asculţi cum cad petalele, sau cum cresc pietrele, Dar, bineînţeles, nu trebuie şi să vezi cu adevărat ce există în jurul tău, ci să socoteşti că acestea sunt doar nişte semne, mesaje către hara, miezul tău conştient, care-ţi amintesc doar cât de trecătoare este viaţa, şi te ajută astfel să atingi acel wa, armonia interioară, armonia perfectă, cel mai de preţ şi căutat lucru în viaţa tuturor japonezilor, în arta lor, în...
Anjin-san, am să-ţi dezvălui în şoaptă un mare secret: să  nu te laşi păcălit de zâmbetele noastre, de blândeţea şi ceremonialurile noastre, de faptul că facem mereu plecăciuni unii în faţa celorlalţi, suntem plini de atenţie unii cu ceilalţi, că ne purtăm atât de curtenitor. Dincolo de faţada asta s-ar putea ca noi sa fim la un milion de ri depărtare, undeva singuri şi în deplină siguranţă. Fiindcă, de fapt, asta căutăm cu toţii: uitare."
          "- Karma e începutul cunoaşterii adevărate. Urmează răbdarea. E foarte important să ai răbdare. Cei răbdători sunt cei puternici, Anjin-san. Răbdare înseamnă să te stăpâneşti în faţa celor şapte emoţii: ura, adoraţie, bucurie, nelinişte, mânie, mâhnire,teamă. Dacă le stapâneşti pe acestea şapte înseamnă că ai răbdare şi atunci o să stăpâneşti sensul tuturor lucrurilor şi vei fi în armonie cu veşnicia."
           "- Ascultă-mă pe mine: dacă vrei să ai linişte sufletească, atunci trebuie să înveţi să bei ceai dintr-o ceaşcă goală. Trebuie să-ţi închipui că adevărul e în ceaşca aceea, că acolo-i ceai... băutura aceea verzui-deschis, băutura zeilor. Dacă te concentezi foarte mult...Anjin-san, un dascăl zen ar putea să te inveţe mai bine. E foarte greu, dar atăt de uşor în acelaşi timp. Ah, cât de mult aş vrea să fiu pricepută încât să-ţi pot arăta, pentru că după aceea orice de pe lumea asta ar putea fi al tău doar să vrei...chiar şi darul cel mai nepreţuit...liniştea desăvârşită."

            Dincolo de toate intrigile şi aventurile cuprinse intr-un roman atăt de vast, Anjin-san işi aminteşte cuvintele unui marinar portughez:

"Japonia e raiul pe pământ, inglesule, dacă ştii unde să-l cauţi. Sau "Inglesule, raiul e aici." Nu-mi mai aduc bine aminte. Stiu doar atât: raiul nu e acolo peste mări şi ţări, unde credeam eu că l-am gasit. Nu e nicidecum acolo! Raiul pe pământ e aici."

 

                                                                                 Oare ce-s nourii
                                                                                Dacă nu o justificare a cerului?
                                                                                Oare ce-i viaţa
                                                                                Dacă nu o amânare a morţii?

O zi verde

cum arată un 1 mai frumos??? cam aşa!

ziua a inceput cu un soare perfect rotund, fără colţuri, cu cerul pur, plat pe alocuri si concav în rest

nu mi-a rămas decât să-mi aleg un balansoar

şi să admir tot ce mă inconjoară

cine ar fi  zis că va veni ploaia?

 oricum soarele a reuşit să mai apară puţin pentru a demonstra că mai ştie să apună demn

sper să ne mai vedem!

PS: pentru cititorii fanatici, bonus, pentru a evita  bulinele.

Cruzimi

 F.M.Dostoievski - Fratii Karamazov (26)

               1122 pagini de Dostoievski, dintre cel mai pur. Povestea celor trei frati: Dimitrie, Ivan si Aliosa, drama vietii lor, fac din acest  roman principala opera a lui Dostoievski. Multe manifestari ale diferitor personaje mi s-au parut  excesiv-teatrale, desi tentinta asta o simt in multa literatura a secolului 19.
               Totul se desfasoara intr-un orasel obscur din Rusia, unde locuieste mosierul Fiodor Karamazov, casatorit si ramas singur de două ori... si cu trei fii, de existenta cărora abia stie, acestea fiind crescuti de slugi mai mult. Crescand si plecand de acasa, fii nu au cum sa-l iubeasca sau macar sa simta ceva ce ar trebui sa simta pentru un parinte. In plus, cei doi baieti mai mari isi "insusesc" si calitati mai nedorite, tipic karamazoviene; Dimitrie e risipitor si afemeiat, Ivan e infumurat si meschin, numai Aliosa e un  tanar  cu inclinatii religioase, credul si "neexperimentat  in ale a vietii". Paricidul care pare a se produce oricand, are loc in cele din urma; cel putin asa au hotarat autoritatile insarcinate cu rezolvarea cazului. Tema acestei crime e imbinata cu multe pasaje cu tenta filosofico-meditativa cu privire la existenta lui Dumnezeu, consecintele nefaste ale lipsei unei educatii temeinice si organizarea societatii acelor vremuri. In partea a doua a romanului se defasoara procesul  acuzatului, aveam impresia ca ma uit la oricare din canalurile rusesti, la o emisiune de genul Суд присяжных unde se prezinta procesul in cel mai amanuntit mod, cu discursul de vreo trei mii de ani al procurorului sau cel plin de patos si faze lacrimogene al  avocatului apararii, venit special din capitala.

              Probabil nu e prea la moda in zilele astea o astfel de literatura, dar Fratii Karamazov e un the best al clasicismului.

O metamorfoză

Nikolai V. Gogol - Suflete moarte (25)

              Nu mă aşteptam la o doză de umor şi sarcasm  atât de bine conturată in acest poem cunoscut, mai ales că merge vorba despre începutul secolului 19, perioadă în care inovaţiile patrundeau destul de greu în Rusia ţaristă în plin iobăgism. Nu ştiam nici că nu există o variantă integrală a acestuia, Gogol arzând de două ori manuscrisul sau părţi din acesta din cauza cenzurii.
              Gogol ne ilustrează pe îndelete decoruri rustice ale Rusiei arhaice, cu "hoteluri ruseşti, unde divanele, în loc de lână moale, sunt umplute cu ceva ce seamană mai curând a cărămizi sau bolovani." Multe pasaje în care apare funcţionărimea mi-au amintit de Kafka, un Kafka mai pus pe glume. "Dar vezi că cei graşi se pricep mai bine decât cei subţirei să-şi aranjeze treburile pe lumea asta. Cei subţirei sunt de obicei funcţionari cu însărcinări speciale, sau nu-s slujbaşi decât cu numele şi se învârt de colo până colo; existenţa lor e cumva uşuratică, eterică şi cu totul nesugură. Insă cei graşi nu ocupă niciodată posturi auxiliare, ci numai pe cele sigure, şi dacă se aşază pe un scaun, se aşază de nădejde şi temeinic, încât mai curînd ar trosni şi ar crăpa scaunul decît să zboare ei din el..." Un astfel de personaj principal are şi Golol, pe numitul Cicikov, un om pornit de jos, pus pe adunat avere pe căi mai mult sau mai puţin ortodoxe. Are în subordine doi iobagi: Selifan şi Petruşca, ultimul cu porniri "spre cultură": "Nu-i placea ceea ce citea, ci insusi cititul, sau mai bine zis, insusi procesul lecturii, faptul ca din litere iese mereu un cuvant, care uneori dracu' mai stie ce inteles are. Cititul se infaptuia cel mai adesea in pozitie orizontala, intins pe pat si pe salteaua care din aceasta pricina se batucise si se subtiase ca o clatita."
În contradicţie, intâlnim şi pe Manilov, un boier care "în cabinet avea întotdeauna o carte, cu semnul pus la pagina paisprezece, pe care o citea de doi ani."

             După  două experienţe nereuşite în tentativa lui de imbogăţire, Cicikov are o sclipire " de geniu" şi colindă guberniile ruseşti cumpărând "suflete moarte". Ce, cum, cu ce scop, cum negocia cu moşierii, dacă a reuşit să se imbogaţtească sau poate să înţeleagă ce o mai fi insemând bogăţia în adevăratul sens al cuvântului... toate acestea se găsesc în carte, dar nu numai acolo, presupun.

Infuzia de adevăr

Charles Dickens - Marile speranţe (24)

             Nimic nu vine de nicăieri(vorba filosofului amator), norocul e suplinit cu nenorocirile iar realitatea vieţii e o poveste in culori, cu nuanţe care pălesc iremediabil în timp, dacă nu există un pictor talentat care să retuşeze totul de cate ori    timpul îşi lasă amprenta. Acest personaj atât de dorit e atăt de efemer şi adesea îl supraestimăm; aşa e firea omului - să rezoneze cu iluzia perfecţiunii.
           Pip a avut o copilărie grea, fără părinţi, crescut "cu propriile mâini" de sora mai mare, care-l teroriza mereu dar îşi găsea alinarea în Joe, soţul ei. Întălnirea cu un recidivist evadat avea să-i schimbe viaţa intr-un mod dramatic, deşi sărmanul Pip şi-a colorat "marile speranţe" cât a putut de bine. După ce află că "o persoană necunoscută" îi lasă o moştenire importantă, Pip îşi schimbă modul de viaţă, uită de cei care i-au fost alături si care-s "prea săraci şi neciopliţi", trăieşte pe picior mare în capitală şi se bucură la gândul unui viitor alături de Estella, nepoata domnişoarei Havisham, o bătrână cu un trecut sumbru şi un mod de trai bizar, posibila lui binefăcătoare. Când află numele adevăratului său sponsor, rămâne şocat şi dezgustat. Acesta e recidivistul pe care l-a ajutat, copil fiind, cu mâncare şi o pilă pentru a scăpa de cătuşe, între timp fugise in America unde a făcut avere şi a revenit să-şi vadă "gentelmanul" pe care voia să-l formeze. Ajutat de un prieten, Pip e nevoit să-l ţină ascuns de autorităţi pe acest Abel Magwith, cu timpul însă începe să-l placă, impresionat de tot prin ce-a trecut si riscurile pe care şi le-a asumat, totul pentru el. Evadarea lor nu reuşeşte totuşi, Magwith e rănit şi se stinge, Pip e în convalscenţă şi e ajutat de Joe, căci ce e în inimă nu se şterge niciodată.
           
        Prietenia salvează omul din tine.

Irealitatea dragostei

Jose Saramago - Memorialul mînăstirii (23)

               Nu am citit o poveste de dragoste mai tulburătoare şi fascinantă. Contextul aceste întâmplări e Portugalia secolului 18, măcinată de războaie şi abuzuri ale inchiziţiei, "pe aceste străzi cu câte o biserică la fiecare colţ, o mînăstire la fiecare aruncătură de băţ."

              "A fost odată un rege care a făgăduit să înalţe o mănăstire în Mafra. A fost odată lumea care a constuit această mănăstire. A fost odată un barbat ciung şi o femeie care avea puteri. A fost odată un preot care voia să zboare şi a murit nebun."  Aşa e prezentată cartea intr-o ediţie portugheză. Baltazar rămâne cu o singură mână, după o luptă, o întâlneşte pe Blimunda, care dacă de dimineaţă nu mănâncă o bucată de pâine poate vedea ce se află în interiorul omului. Se îndrăgostesc şi Blimunda jură că nu se va uita niciodată la Baltazar înainte de a mânca. Îl întâlnesc pe preotul Bartolomeu care construieşte Păsăroiul, dar are nevoie de două mii de voinţe pentru a o ridica la cer. Blimunda e cea care le poate colecta de  la muribunzi, iar Baltazar munceşte la construcţia Păsăroilului în cel mai mare secret, departe de ochii Bisericii.
"Câte voinţe ai adunat până astăzi Blimunda, întreabă părintele în acea seară la cină, Aproape treizeci, spuse ea, E puţin, şi cele mai multe sunt de bărbat ori de femeie, intreabă din nou, Cele mai multe sunt de bărbat, se pare că voinţele femeilor se impotrivesc să se despartă de trup, de ce oare, Dar Baltazar rosti, Când norul meu întunecat stă deasupra norului tău intunecat, uneori lipseşte foarte puţin ca al tău să se unească cu al meu..."

 In Mafra se construieşte in acest timp cea mai mare mînăstire, "Sfântul Francisc s-ar fi mulţumit numai cu un schit, dar el e sfânt şi e mort." Marea de oameni care muncesc pe şantier, la munci dintre cele mai dificile sunt martori la apariţia miraculoasă de pe cerul oraşului, semn divin şi binecuvăntare a construcţiei lor. Aceştia sunt de fapt cei trei, in Păsăroi, puşi pe fugă de Inchiziţie care aud că ceva necurat de constuieşte in ascunzatoarea preotului Bartolomeu. Aterizează undeva in munţi, preotul, afectat de intâmplare, se pierde in nebunie, iar Baltazar si Blimunda continuă să aibă grija de maşinarie ani în şir, până o neatenţie a lui Baltazar o face să-şi ia din nou zborul, in timp ce o repara. Nouă ani şi-a căutat Blimunda soţul. L-a găsit dar a fost nevoită să se mulţumeasca doar cu Voinţa acestuia.

Dumnezeu are umor.

Christopher Moore - Mielul: Evanghelia după Miff, tovarăşul de joacă al lui Iisus (22) 

Ar trebui să fim optimişti şi să presupunem că Dumnezeu are umor. Pe asta s-a bazat, cred, şi Christopher Moore când a scris această "evanghelie" în care aflăm cum şi-a petrecut Isus copilăria şi tinereţea. Dar ştiaţi că a avut şi un prieten foarte bun, Biff, care nu apare nicăieri în evanghelii aşa că in anii 2000 un înger îl reînvie ca să-şi scrie propria evanghelie?


Deci, ce făcea Isus-copilul? Se juca cu Biff şi ceilalţi copii "de-a Moise":
          "- Ia aminte, o să te năpăstuiesc cu broaşte. Or să-ţi umple casa şi aşternutul şi or să se urce pe lucrurile tale.
           - Ei şi?
           - E nasol. Lasă pe poporul meu, Faraon!
           - Mie-mi plac cât de cât broştele.
           - Broaşte moarte! ameninţă Moise. Grămezi de broaşte aburinde şi împuţite.
           - A, în cazul ăsta, n-ai decât să-ţi iei poporul şi să pleci. Oricum am de construit nişte sfincşi şi din astea." 
Se jucau "de-a soţia adulterină", odată "scăpat de sub control.(Iuda,fratele său, nu s-a prins niciodată cum se joacă o adulterină. Stătea acolo ţeapăn ca nevasta lui Lot. Asta nu se face. O soţie adulterină trebuie să fie vicleană şi iute de picior.") Isus i-a vindecat atunci ţeasta zdrobită, aşa cum invia şopîrlele şi ciocîrliile. Dar se gândeau şi la viitor:
            "- Ştii, în curînd o să trebuiască să ne apucăm de lucru, spuse Iosua. N-o să mă mai vad cu tine când o să muncesc cu tata.
              - Iosua, uită-te şi tu în jur, vezi vreun copac?
              - Nu.
              - Şi copacii ăştia pe care-i avem, măslinii- nişte chestii strîmbe, noduroase şi pline de cioturi, nu-i aşa?
              - Aşa e.
              - Dar tu te faci tâmplar, ca taică-tău?
              - E o posibilitate.
               - Un singur cuvînt Iosi: pietre.
              - Pietre?
              - Uită-te în jur. Pietre căt vezi cu ochii. Galileea e toată numai pietre. Fă-te pietrar ca mine şi tata. Putem constui oraşe pentru romani.
              - Ca să-ţi spun drept eu mă găndeam să măntui omenirea.
              - Lasă aiuelile astea,Iosi. Pietre, ascultă-mă pe mine."
Apare si Maria-Magdalena:
            "- Eu cred că atunci cănd o să mă fac mare, anunţă Maggie, o să mă fac pescar pe Marea Galileii.
          Am rîs.
          - Nu fi toantă, doar eşti fată. N-ai cum să te faci pescar.
          - Ba am.
          - Ba n-ai. Trebuie să te măriţi şi să faci băieţi. Apropo, eşti logodită cumva?"
Simţul estetic nu le lipseşte tinerilor învăţăcei:
          "- I se văd sânii.
           - Nu te gândi la asta.
           - Cum să nu mă gândesc la asta? N-am văzut un sân care să n-aibă un ţânc atârnat de el. Sunt mai ... mai prietenoşi aşa, în pereche."
         Ioan-Botezătorul, în adolescenţă, era deosebit de zelos, nefiind sigur dacă el e Mesia sau Iosua:
          "Singura problemă era că nimănui nu-i venea să creadă că Dumnezeu ar încredinţa o asemenea responsabilitate unui puşti de 13 ani. Ca să-i facem damblaua, Iosi şi cu mine l-am lasat să ne boteze frăţiorii şi surioarele mai mici la fiecare ochi de apă care ne ieşea în cale, asta cel puţin până când Miriam, surioara lui Iosua începu să-şi tragă nasul iar Iosua fu nevoit să execute o tămăduire de urgenţă asupra ei."
     
  În peregrinajul lor pentru găsirea celor trei magi, care să-l îndrume pe Iosua cum să fie Mesia, tinerii întâlnesc oameni înţelepţi:
          "- Ce ştii tu? Eşti un ţânc ignorant! Câţi ani ai?12?13?
           - 13.
           - Cum să ştii tu ceva la 13 ani? Eu am 84 şi ştiu un mare căcat.
           - Dar eşti înţelept, am zis.
           - Sunt destul de înţelept cât să stiu că ştiu un mare căcat. Acum întinde-o."
Timpurile alea nu erau uşoare:
           "Daca rezistai până la 50 de ani, bocitoarele începeau să te privească urât când treceau pe lângă tine, ca şi cum ai fi încercat deliberat să le laşi fără obiectul muncii. Tora zice că Moise a apucat 120 de ani. Presupun că neamul lui Israel se ţinea după el, să vadă când o să cadă din picioare. Probabil se făceau pariuri."
Cu toate astea, nu lipseau tot felul de tranzacţii mai mult sau mai puţin avantajoase:
            "- Am plătit un preţ corect, spuse Iosua, nu trebuie să ne dai banii înapoi.
             - Era cât pe ce să-ţi înec prietenul. Îmi pare rău.
             - Ai intrebat dacă ştie să înoate înainte să-l arunci în apă. I-ai dat o şansă.
             - Totuşi, spuse Titus.
             - Aşa că poate ţi se va da şi ţie o şansă într-o bună zi, spuse Iosua.
             - O şansă subţire ca pişatu', am adăugat."
Tânărul Mesia încerca să îndrepte lumea pe calea corectă:
            "- Du-te şi să nu mai păcătuieşti, spuse el pe latineşte.
             - Cum să nu. Şi eu din ce mai trăiesc, învârt căcatu' cu lopata?"
Şi nu se sfiau să-i înfrunte pe maieştrii de la care aveau ce învăţa:

             "Rutina alimenteaza iluzia sigurantei si, daca exista vreun lucru de care nu ducea lipsa manastirea, acela era rutina.- Cand plecam, maestre? am intrebat.- Cand va veni momentul.- Si de unde stim cand vine momentul sa plecam?- Cand momentul sederii se va fi incheiat.- Si o sa ne dam seama de chestia asta pentru ca o sa ne raspunzi in sfarsit direct si concret la o intrebare, in loc sa fii obtuz si sinistru? l-am intrebat.- Oare mormolocul care inca n-a iesit din gaoace cunoste universul unei broaste in toata firea?Meditati la chestia asta.Cand am iesit cu Iosua din templu ca sa ne apucam de mediattie i-am zis:- Cand o sa vina momentul si o sa stim sigur ca a venit momentul sa plecam, o sa-i invinetesc teasta aia amarata si lucioasa cu un tioag de lupta.- Mediteaza la treaba asta, spuse Iosua, ..."

În fine, aş putea cita la nesfârşit. Momente tari sunt cu duiumul. Cartea merită. O zi bună tuturor.