O Carte prin excelenţă. Moartea a fost umanizată in cele din urmă deşi mă aşteptam ca pragmatismul ei milenar să-şi spună cuvântul.
Romanul e structurat in două părţi: cele opt luni în care nu mai moare nimeni, într-o ţara oarecare cu zece milioane de oameni, arătându-se implicaţiile pozitive şi negative acestei minuni asupra tuturor categoriilor sociale, mai ales a religiei, "religiile, toate cîte sunt ele, oricât le-am răstălmăci, nu au altă justificare pentru a exista decât moartea, au nevoie de ea ca de aer" dar şi a filosofiei "pentru că filosofia are tot atîta nevoie de moarte cât au şi religiile, dacă filosofăm o facem pentru că ştim că vom muri, aşa cum a spus monsieur de montaigne, a filosofa înseamnă a învăţa să mori"; partea a doua e centrată pe un muzician, un violoncelist la care nu ajunge scrisoarea violet, cea care anunţă moartea de peste opt zile, iar doamna moarte, cu "m" mic, încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat şi de ce scrisoarea buclucaşă nu-şi face datoria funestră.
E admirabil cum construieşte Saramago celebrele lui fraze interminabile şi fără prea multe semne de punctuaţie, presărate cu ironii, adesea sarcastice: "Acum erau morţi, luaţi de acolo şi îngropaţi, aerul spitalelor devenise pur şi cristalin, cu acel inconfundabil al său miros de eter, tinctură de iod şi creolină, ca pe munţii înalţi, sub cerul liber. Nu s-au deschis sticle de şampanie, dar zâmbetele fericite ale administratorilor şi directorilor medicali erau o alinare pentru suflete şi, în ceea ce priveşte pe medici, nu avem de spus decât că-şi recuperaseră istorica privire devoratoare cu care urmăreau personalul feminin al serviciilor de infirmerie." sau situaţiile pline de umor şi absurd "...după ce mii de agenţi ai poliţiei căutaseră moartea săptămâni întregi, trecând prin pieptenele des întreaga ţară, casă cu casă, ca şi cum ar fi fost vorbă de un păduche încăpăţânat şi priceput la fente, şi n-o văzuseră, nici n-o mirosiseră..."Concluzia: moartea poate muri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu