"Din ordinul Regelui, Dumnezeu nu mai are voie să comită miracole în acest loc."
M-a frapat cartea asta, Vişniec m-a cucerit; nu-mi rămâne decât să-i caut în continuare cărţile.
In acest roman, autorul (sau autorii) se confundă cu personajele, dar ce personaje pline de poezie! "Hung Fao era o putreziciune, avea ceva putred în el din punct de vedere ideologic; Madox, primul animal din istoria umanităţii care murea din lipsă de ştiri, prima victimă pe care dependenţa de informaţie inutilă o face în lumea animală."
Domnul Cambreleng e un editor ciudat, care salvează poeţi rataţi şi cărţile muribunde, adună în jurul său o societate suspect de pestriţă de scriitori care vin în Paris să se afirme, oraş care a devenit un fel de hală imensă care adună aspiranţi care nu se mai afirmă. Sfatul său e demn de urmat:
" - Toţi scrieţi, toţi consideraţi că aveţi ceva de spus, în loc, mai degrabă, să încercaţi să fiţi fericiţi. Nici unul dintre voi nu s-a gândit nici o secundă că viaţa ar putea fi sacrificată şi vieţii, nu numai literaturii. Nu, toţi se sacrifică pentru altceva decât pentru viaţă. Când îi auzi pentru ce se sacrifică îmi vine să-i omor."
Terapia domnului Camberleng are repercusiuni asupura conştientizării universului cunoscut. Visele încep să devină realitate, oamenii obişnuiţi devin personaje, o pisică ţine un jurnal antrenant iar unele personaje încep să întâlnească personalităţi notorii oriunde ar merge sau sa vadă fizic cuvintele rostite de fiecare.
Cărţile din librării sunt comparate cu nişte animale de companie care speră să scape din cuşcă, să fie adoptate.
"Toate speră să fie scoase de aici. Cel mai cumplit loc pentru o carte e librăria. Toate librăriile erau un fel de abatoare. Da, da, insistă el, acesta e cuvântul. Noi nu avem auzul destul de dezvoltat pentru a auzi cum urlă cărţile în rafturi. Cărţi neatinse de nimeni, cărţi nedorite de nimeni, cărţi nerăsfoite de un an, de doi ani, de zece ani...Orbi şi surzi cum sântem nu auzim plânsul cărţilor, urletul de singurătate al cărţilor. Orbi, surzi, lipsiţi de tactilitate cum suntem nu simţim cum tresar cărţile sub privirile noastre, nu vedem speranţa care palpită în ele în momentul când măturăm cu privirile noastre obosite şi blazate sutele de metri de rafturi..."
Domnişoara Faviola este specială. E un personaj frumos şi foarte ocupat. Eu m-am îndrăgostit de ea.
"Domnişoara Faviola ştia ce înseamnă ţipătul unei cărţi. Ea auzea cu claritate aceste ţipete disperate şi atunci se repezea la raftul de unde ţipa cartea, o scotea, o curăţa de praf şi citea din ea o pagină. In felul acesta cărţile muribunde se mai linişteau, şi acceptau să tacă o vreme...Erau momente cînd Faviola fugea pur şi simplu de la un raft la altul, încercând să aline durerea cît mai multor cărţi bolnave şi nefericite... Trecuseră mulîi ani de când ea nu mai citise o carte întreagă. Citea în schimb în fiecare zi, jur de o sută cincizeci de pagini din tot atâtea cărţi bolnave. Era maximim cât putea da. Cărţile însă aveau o anumită îngăduinţă faţă de ea. Îşi dădeau seama, oarecum, că nu puteau cere mai mult, aşa că îşi eşalonau ţipetele în timp, se organizau ca să nu ţipe mai multe o dată ci oarecum pe rând, o ajutau cum puteau pe Faviola pentru ca la răndul lor să fie ajutate fără timpi morţi..."
(Din jurnalul erotic al domnişoarei Faviola)
"Cuvintele care se culcă cu toată lumea nu pot fi numite decât târfe. Da, târfe, tâfre sunt cuvintele care se culcă pe pagina albă pentru bani, târfe sunt cuvintele care aşteaptă să fie cumparate pe bani, ca să se culce apoi cu ochiul cititorului, cu limba cititorului, cu obsesiile sale cele mai secrete."
Cine o poate înţelege pe Faviola? ...O Cocoaşă!
"O simt cum aude lucruri pe care alţii nu le aud, cum simte lucruri pe care alţii nu le simt. Din cînd în cînd, atunci cînd ne intersectăm, reuşesc să-mi concentrez toată puterea magnetică în contactul dintre noi şi atunci ea se impiedică şi îşi rupe căte ceva: o greznă, o mână, un umăr...Sunt marile mele momente de extaz. Timp de o lună sau două, cât durează ghipsul, tînăra femeie îmi aparţine, este în totală fuziune cosmică cu mine, fantasmele mele sunt materializate şi orgasmul meu este continuu.
Voluptatea supremă există, va jur. Sunt o cocoaşă care a gustat fericirea."
Cuvintele din librăria Faviolei se revoltă şi ocupă librăria, "se coagulează într-un regim de libertate"
"Din punct de vedere al cuvintelor, orice carte este o dictatură, chiar dacă ea, cartea, reprezintă pentru umanitate o capodoperă. Uneori însă, şi exact asta se intâmplase în librarie, cuvintele dau pe afară şi creează republici..."
In acest univers, personajele şi autorul lor pot da nas în nas. Doamna Foissy e un personaj secundar.
" - Mi-aţi acordat un singur rând, îmi spuse de data asta cu o undă de reproş. Un singur rănd...
- Doamnă, i-am spus, ma puneţi într-o situaţie...
- Vreau să fac dragoste cu autorul, spuse ea. Măcar atât."
Apoteotic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu