Un zâmbet forţat

 Kurt Vonnegut - Zâmbiţi, vă rog! (29)

           Cartea cuprinde mai multe istorioare inedite, vesel-triste, cu final de cele mai multe ori nea

şteptat. Se poate citi preocuparea lui Vonnegut pentru psihiatrie, mai ales îndoielile cu privire la practicarea acesteia ( în Confido, un inventatot realizează o maşinărie care-ţi citeşte gandurile cele mai ascunse, în Sala Oglinzilor, unde un practicant al hipnozei  este victima propriei îndeletniciri). Mi-a plăcut "Omuleţii de treabă", nişte extratereşti liliputani au aterizat în nava lor sub forma unui cuţit de tăiat păine la picioarele lui Lowell, un comerciant de linoleum. Străinii pitici par foarte simpatici, fricosi şi al naibii de empatici, aşa cum ne arată finalul imprevizibil al  povestioarei.
           Vonnegut se joacă frumos cu literele. Peronajele sale pot să se "mulţumească cu lucruri ieftine şi cu mici escapade ale spiritului care  nu costau nimic, cum ar fi să mediteze asupra toamnei", pot "avea feţe banale ca două plăcinte ieftine" sau "arăta ca o omidă în rochia verde". Cred că e o carte  optimistă în cele din urmă.