James Clavell - Shogun (27)
Când voi muri
nu mă ardeţi pe rug
nu mă-ngropaţi în pământ
ci aruncaţi-mi trupul pe câmp
să hrănească un câine flămând.
Japonia - un tărâm fascinant, locul unui stil de viaţă mult diferit, imbietor, al unor principii şi reguli exacte, al unor oameni care au concepţii clare si stricte în privinţa onoarei şi al poziţiei fiecăruia in societate.
Ce se întâmplă cu un european in anul 1600, care naufragiază aici, în plin feudalism şi nesfârşite războaie dintre marii daimyo, conducătorii de acolo? Cu binecunoscuta îngâmfare europeană, îi consideră "necivilizaţi", păgâni care acceptă sinuciderea care chiar e o onoare pentru ei, n-au nave cu care sa traverseze mările, mănâncă peşte crud, nu şi carne, au obiceiuri bizare în pat etc. Pe parcursul celor 3 volume, personajul central John Blackthorne, zis Anjin-san, îşi schimbă total părerile şi-şi dă seama că el e cel care trăia în mizerie, el şi toţi europenii acelor timpuri. Dar s-o luăm pas cu pas.
Un prim contact cu băştinaşii arată cam aşa:
"Se uită în jurul lui şi-şi dădea seama că erau mulţi săteni care se uitau curioşi la el; când aceştia îşi dădură seama că străinul îi băgase în seamă, se înclinaseră toţi intr-o respectuoasă plecăciune şi, stănjenit, le întoarse gestul de politeţe. Dintr-o dată toată lumea îşi reluă fericită îndeletnicirile, începu obişnuita vânzoleală, care se oprea să cerceteze câte ceva, care se târguia pentru nu ştiu ce, de fiecare dată tot făcând plecăciuni unii în faţa altora, parcă după ceremonia iniţială el nici nu mai exista, de parcă toţi oamenii aia ar fi fost un stol de fluturi de toate culorile. Oare ce mi se pare ciudat la oamenii ăştia?, se întrebă el. Nu numai felul cum se îmbracă şi se poartă. Asta-i: nicunul nu are nici un fel de armă, se dumiri el. Nici săbii, nici puşti. Oare de ce?" Pentru că doar samuraii au dreptul să poarte armă asupra lor, nu şi ţăranii, meşteşugarii sau
eta, pătura cea mai de jos, care nu au nici un fel de drepturi.
S-ar părea ca samuraii sunt nişte ucigaşi feroce, fără suflet, milă, sentimente, în stare să decapiteze un infinit de căpăţîne duşmane, sau ale subalternilor care greşesc, mai mult sau mai puţin, sau a acelora care încalcă codul
bushido, cod de onoare al tuturor samurailor. Nu este deloc aşa.
"
Ai mei se îngrijesc să înveţe poezia, caligrafia, aranjamentul florilor, ceremonia cha-no-yu, ceremonia ceaiului. Samuraii trebuie să prindă şi artele ce se practică pe timp de pace, pentru a fi mai pregătiţi pentru artele războiului."
Anjin-san nimereşte pe pământurile lui Toranaga, unul dintre cei cinci mare daimyo care se urăsc între ei, un fel de regenţă necesară pînâ "Fiul Soarelui" împlineşte vârsta necesară. Aici o cunoaşte pe Mariko, un personaj pur şi simplu fenomenal, de la care "barbarul" învaţă aproape tot, inclusiv japoneza.
" - În fiecare an pe acest Tărâm al Zeilor avem parte de cutremure, incendii, inundaţii şi Valuri Mari ca şi de furtuni groaznice, numite tai-fun. Natura e foarte dură cu noi
In colţul ochilor mijiră nişte lacrimi.
- Anjin-san, poate din pricina asta nouă ne e viaţa atât de dragă. Ştii, suntem nevoiţi să fim aşa. Moartea trăieşte in aerul, în marea şi pământul din jurul nostru. Anjin-san, trebuie să ştii că, pe acest Tărâm al Lacrimilor, moartea e moştenirea de care avem parte."
"- Lasă problemele lui Dumnezeu în seama lui Dumnezeu, şi karma în seama karmei. Astăzi eşti aici şi nu-ţi stă în putere să schimbi nimic. Eşti în viaţă, aici, unde ţi se face o mare onoare şi ai fost binecuvîntat cu bogăţie. Uită-te la apusul ăsta de soare. E minunat, nu-i aşa? Apusul ăsta există. Nu există decât acum. Priveşte, rogu-te. E atăt de minunat şi nu se va mai întoarce niciodată, în toată veşnicia. Cufundă-te in el, încearcă să devii una cu natura, şi nu-ţi face griji cum va fi karma, a mea, a dormniei tale, a satului."
Cât despre obiceiurile culinare ale europenilor...
"Lui Fujiko îi ajunse în nări mirosul iepurelui care fierbea. Şi dacă o să-mi spună să mănânc şi eu din el? cugetă ea şi simţi că leşină. Şi chiar dacă n-o să-mi ceară una ca asta, tot va trebui să-l servesc eu. Cum să fac să nu mă ia cu rău? N-o să ţi se facă rău. E karma ta. In cealaltă viaţă cu siguranţă ai fost o fiinţă îngrozitoare. Mda. Dar nu uita că acum totu-i minunat...Nu te mai gândi la asta, gândeşte-te numai la stăpânul tău, care e un om curajos, puternic, deşi are nişte obiceiuri culinare înfiorătoare..."
Anji-san nu gandeai prea diferit:
"Şi voi mâncaţi ciudăţenii dintre cele mai greţoase, îi veni lui să le spună în faţă. Nu mai departe de ieri, calmar crud - o carne albă, lipicioasă, aproape fără nici un gust, pe care trebuie s-o mesteci cu nişte sos de soia ca s-o poţi înghiţi cât de cât. Sau tentacule de caracatiţă taiate mărunt, tot crude, cu orez rece şi alge, hmm? Şi de meduze proaspete, cu supă de tofu galben-maronie, din zeamă de boabe de soia fermentate, care arată ca o strachină plină cu vomă de câine, hmm? Da, sigur, totul servit în vase delicate şi fragile. Foarte frumoase, dar tot ca o vomă arată! O, Doamne, ţi se face greaţă!"
După o masă copioasă te poţi preocupa liniştit de-ale spiritului:
"- Mariko-san, dar cum să-ţi zăvorăşti auzul? Uite, asta e cu neputinţă.
- Ah, dar e foarte simplu, prin educaţie. Şi educaţia în sensul ăsta începe îndată ce rosteşti primele cuvinte, şi în felul ăsta devine curând o a doua natură la noi. Altfel cum am putea supravieţui aici?(se are în vedere ca pe atunci, casele japonezilor erau facut practic din carton, nu din piatră, neizolate fonic cumva, din cauza cutremurelor)
. Mai întâi şi mai întâi îţi primeneşti mintea, alungându-ţi din minte că sunt oameni în jurul tău, şi te aşezi pe tine în cu totul alt plan decăt ei. Şi te poţi ajuta în privinţa asta dacă înveţi să admiri un apus de soare, sau să asculţi cum cad picăturile de ploaie...Anjin-san, ai băgat vreodată de seamă câte sunete diferite are ploaia? Şi dacă inveţi să-ţi concentezi auzul în felul acesta, prezentul dispare din jurul tau, neh? Şi există nişte exerciţii nemaipomenit de bune. De exemplu, să asculţi cum cad petalele, sau cum cresc pietrele, Dar, bineînţeles, nu trebuie şi să vezi cu adevărat ce există în jurul tău, ci să socoteşti că acestea sunt doar nişte semne, mesaje către hara, miezul tău conştient, care-ţi amintesc doar cât de trecătoare este viaţa, şi te ajută astfel să atingi acel wa, armonia interioară, armonia perfectă, cel mai de preţ şi căutat lucru în viaţa tuturor japonezilor, în arta lor, în...
Anjin-san, am să-ţi dezvălui în şoaptă un mare secret: să nu te laşi păcălit de zâmbetele noastre, de blândeţea şi ceremonialurile noastre, de faptul că facem mereu plecăciuni unii în faţa celorlalţi, suntem plini de atenţie unii cu ceilalţi, că ne purtăm atât de curtenitor. Dincolo de faţada asta s-ar putea ca noi sa fim la un milion de ri depărtare, undeva singuri şi în deplină siguranţă. Fiindcă, de fapt, asta căutăm cu toţii: uitare."
"- Karma e începutul cunoaşterii adevărate. Urmează răbdarea. E foarte important să ai răbdare. Cei răbdători sunt cei puternici, Anjin-san. Răbdare înseamnă să te stăpâneşti în faţa celor şapte emoţii: ura, adoraţie, bucurie, nelinişte, mânie, mâhnire,teamă. Dacă le stapâneşti pe acestea şapte înseamnă că ai răbdare şi atunci o să stăpâneşti sensul tuturor lucrurilor şi vei fi în armonie cu veşnicia."
"- Ascultă-mă pe mine: dacă vrei să ai linişte sufletească, atunci trebuie să înveţi să bei ceai dintr-o ceaşcă goală. Trebuie să-ţi închipui că adevărul e în ceaşca aceea, că acolo-i ceai... băutura aceea verzui-deschis, băutura zeilor. Dacă te concentezi foarte mult...Anjin-san, un dascăl zen ar putea să te inveţe mai bine. E foarte greu, dar atăt de uşor în acelaşi timp. Ah, cât de mult aş vrea să fiu pricepută încât să-ţi pot arăta, pentru că după aceea orice de pe lumea asta ar putea fi al tău doar să vrei...chiar şi darul cel mai nepreţuit...liniştea desăvârşită."
Dincolo de toate intrigile şi aventurile cuprinse intr-un roman atăt de vast, Anjin-san işi aminteşte cuvintele unui marinar portughez:
"Japonia e raiul pe pământ, inglesule, dacă ştii unde să-l cauţi. Sau "Inglesule, raiul e aici." Nu-mi mai aduc bine aminte. Stiu doar atât: raiul nu e acolo peste mări şi ţări, unde credeam eu că l-am gasit. Nu e nicidecum acolo! Raiul pe pământ e aici."
Oare ce-s nourii
Dacă nu o justificare a cerului?
Oare ce-i viaţa
Dacă nu o amânare a morţii?
Romanul e structurat in două părţi: cele opt luni în care nu mai moare nimeni, într-o ţara oarecare cu zece milioane de oameni, arătându-se implicaţiile pozitive şi negative acestei minuni asupra tuturor categoriilor sociale, mai ales a religiei, "religiile, toate cîte sunt ele, oricât le-am răstălmăci, nu au altă justificare pentru a exista decât moartea, au nevoie de ea ca de aer" dar şi a filosofiei "pentru că filosofia are tot atîta nevoie de moarte cât au şi religiile, dacă filosofăm o facem pentru că ştim că vom muri, aşa cum a spus monsieur de montaigne, a filosofa înseamnă a învăţa să mori"; partea a doua e centrată pe un muzician, un violoncelist la care nu ajunge scrisoarea violet, cea care anunţă moartea de peste opt zile, iar doamna moarte, cu "m" mic, încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat şi de ce scrisoarea buclucaşă nu-şi face datoria funestră.
E admirabil cum construieşte Saramago celebrele lui fraze interminabile şi fără prea multe semne de punctuaţie, presărate cu ironii, adesea sarcastice: "Acum erau morţi, luaţi de acolo şi îngropaţi, aerul spitalelor devenise pur şi cristalin, cu acel inconfundabil al său miros de eter, tinctură de iod şi creolină, ca pe munţii înalţi, sub cerul liber. Nu s-au deschis sticle de şampanie, dar zâmbetele fericite ale administratorilor şi directorilor medicali erau o alinare pentru suflete şi, în ceea ce priveşte pe medici, nu avem de spus decât că-şi recuperaseră istorica privire devoratoare cu care urmăreau personalul feminin al serviciilor de infirmerie." sau situaţiile pline de umor şi absurd "...după ce mii de agenţi ai poliţiei căutaseră moartea săptămâni întregi, trecând prin pieptenele des întreaga ţară, casă cu casă, ca şi cum ar fi fost vorbă de un păduche încăpăţânat şi priceput la fente, şi n-o văzuseră, nici n-o mirosiseră..."
