Cruzimi

 F.M.Dostoievski - Fratii Karamazov (26)

               1122 pagini de Dostoievski, dintre cel mai pur. Povestea celor trei frati: Dimitrie, Ivan si Aliosa, drama vietii lor, fac din acest  roman principala opera a lui Dostoievski. Multe manifestari ale diferitor personaje mi s-au parut  excesiv-teatrale, desi tentinta asta o simt in multa literatura a secolului 19.
               Totul se desfasoara intr-un orasel obscur din Rusia, unde locuieste mosierul Fiodor Karamazov, casatorit si ramas singur de două ori... si cu trei fii, de existenta cărora abia stie, acestea fiind crescuti de slugi mai mult. Crescand si plecand de acasa, fii nu au cum sa-l iubeasca sau macar sa simta ceva ce ar trebui sa simta pentru un parinte. In plus, cei doi baieti mai mari isi "insusesc" si calitati mai nedorite, tipic karamazoviene; Dimitrie e risipitor si afemeiat, Ivan e infumurat si meschin, numai Aliosa e un  tanar  cu inclinatii religioase, credul si "neexperimentat  in ale a vietii". Paricidul care pare a se produce oricand, are loc in cele din urma; cel putin asa au hotarat autoritatile insarcinate cu rezolvarea cazului. Tema acestei crime e imbinata cu multe pasaje cu tenta filosofico-meditativa cu privire la existenta lui Dumnezeu, consecintele nefaste ale lipsei unei educatii temeinice si organizarea societatii acelor vremuri. In partea a doua a romanului se defasoara procesul  acuzatului, aveam impresia ca ma uit la oricare din canalurile rusesti, la o emisiune de genul Суд присяжных unde se prezinta procesul in cel mai amanuntit mod, cu discursul de vreo trei mii de ani al procurorului sau cel plin de patos si faze lacrimogene al  avocatului apararii, venit special din capitala.

              Probabil nu e prea la moda in zilele astea o astfel de literatura, dar Fratii Karamazov e un the best al clasicismului.

O metamorfoză

Nikolai V. Gogol - Suflete moarte (25)

              Nu mă aşteptam la o doză de umor şi sarcasm  atât de bine conturată in acest poem cunoscut, mai ales că merge vorba despre începutul secolului 19, perioadă în care inovaţiile patrundeau destul de greu în Rusia ţaristă în plin iobăgism. Nu ştiam nici că nu există o variantă integrală a acestuia, Gogol arzând de două ori manuscrisul sau părţi din acesta din cauza cenzurii.
              Gogol ne ilustrează pe îndelete decoruri rustice ale Rusiei arhaice, cu "hoteluri ruseşti, unde divanele, în loc de lână moale, sunt umplute cu ceva ce seamană mai curând a cărămizi sau bolovani." Multe pasaje în care apare funcţionărimea mi-au amintit de Kafka, un Kafka mai pus pe glume. "Dar vezi că cei graşi se pricep mai bine decât cei subţirei să-şi aranjeze treburile pe lumea asta. Cei subţirei sunt de obicei funcţionari cu însărcinări speciale, sau nu-s slujbaşi decât cu numele şi se învârt de colo până colo; existenţa lor e cumva uşuratică, eterică şi cu totul nesugură. Insă cei graşi nu ocupă niciodată posturi auxiliare, ci numai pe cele sigure, şi dacă se aşază pe un scaun, se aşază de nădejde şi temeinic, încât mai curînd ar trosni şi ar crăpa scaunul decît să zboare ei din el..." Un astfel de personaj principal are şi Golol, pe numitul Cicikov, un om pornit de jos, pus pe adunat avere pe căi mai mult sau mai puţin ortodoxe. Are în subordine doi iobagi: Selifan şi Petruşca, ultimul cu porniri "spre cultură": "Nu-i placea ceea ce citea, ci insusi cititul, sau mai bine zis, insusi procesul lecturii, faptul ca din litere iese mereu un cuvant, care uneori dracu' mai stie ce inteles are. Cititul se infaptuia cel mai adesea in pozitie orizontala, intins pe pat si pe salteaua care din aceasta pricina se batucise si se subtiase ca o clatita."
În contradicţie, intâlnim şi pe Manilov, un boier care "în cabinet avea întotdeauna o carte, cu semnul pus la pagina paisprezece, pe care o citea de doi ani."

             După  două experienţe nereuşite în tentativa lui de imbogăţire, Cicikov are o sclipire " de geniu" şi colindă guberniile ruseşti cumpărând "suflete moarte". Ce, cum, cu ce scop, cum negocia cu moşierii, dacă a reuşit să se imbogaţtească sau poate să înţeleagă ce o mai fi insemând bogăţia în adevăratul sens al cuvântului... toate acestea se găsesc în carte, dar nu numai acolo, presupun.

Infuzia de adevăr

Charles Dickens - Marile speranţe (24)

             Nimic nu vine de nicăieri(vorba filosofului amator), norocul e suplinit cu nenorocirile iar realitatea vieţii e o poveste in culori, cu nuanţe care pălesc iremediabil în timp, dacă nu există un pictor talentat care să retuşeze totul de cate ori    timpul îşi lasă amprenta. Acest personaj atât de dorit e atăt de efemer şi adesea îl supraestimăm; aşa e firea omului - să rezoneze cu iluzia perfecţiunii.
           Pip a avut o copilărie grea, fără părinţi, crescut "cu propriile mâini" de sora mai mare, care-l teroriza mereu dar îşi găsea alinarea în Joe, soţul ei. Întălnirea cu un recidivist evadat avea să-i schimbe viaţa intr-un mod dramatic, deşi sărmanul Pip şi-a colorat "marile speranţe" cât a putut de bine. După ce află că "o persoană necunoscută" îi lasă o moştenire importantă, Pip îşi schimbă modul de viaţă, uită de cei care i-au fost alături si care-s "prea săraci şi neciopliţi", trăieşte pe picior mare în capitală şi se bucură la gândul unui viitor alături de Estella, nepoata domnişoarei Havisham, o bătrână cu un trecut sumbru şi un mod de trai bizar, posibila lui binefăcătoare. Când află numele adevăratului său sponsor, rămâne şocat şi dezgustat. Acesta e recidivistul pe care l-a ajutat, copil fiind, cu mâncare şi o pilă pentru a scăpa de cătuşe, între timp fugise in America unde a făcut avere şi a revenit să-şi vadă "gentelmanul" pe care voia să-l formeze. Ajutat de un prieten, Pip e nevoit să-l ţină ascuns de autorităţi pe acest Abel Magwith, cu timpul însă începe să-l placă, impresionat de tot prin ce-a trecut si riscurile pe care şi le-a asumat, totul pentru el. Evadarea lor nu reuşeşte totuşi, Magwith e rănit şi se stinge, Pip e în convalscenţă şi e ajutat de Joe, căci ce e în inimă nu se şterge niciodată.
           
        Prietenia salvează omul din tine.