Pe ultima sută de rînduri

Radu Aldulescu - Amantul colivăresei (61)

            Încă o carte cîştigată la Guerrilla. Aceasta povesteşte despre soarta lui Mite Cafanu, un tip nu tocmai îndragostit de carte sau de muncă, fiul unui nomenclaturist din anii 60. Acesta ajunge să se simtă respins de societate după ce intră în coflict cu tatăl său, se împrieteneşte cu personaje dubioase şi are un stil de viaţă haotic, cu multe slujbe temporare şi probleme cu legea. În toate situaţiile prin care trece, gândurile  lui Mite se întorc adesea la Colivăreasă, amanta lui din adolescenţa, marea  lui iubire mult mai în vîrstă decât el.

Vladimir Sorokin - Kremlinul de zahăr (62)

            Un mare mulţumesc pentru Plutokid pentru carte, "infinitul s-o aibă în pază"(Mitoş M.).
"Aritmetica, măi copii, e o mare ştiinţă". Şi ce să mai zicem acum de matematică...E tare grea pentru Marfuşa: deja de optsprezece ori a pus-o la colţ Victor Vitalievici, de şapte ori în genunchi, de patru ori pe mazăre uscată."(uite-aşa dedicaţie conţine cartea)
            Kremlinul de zahăr dezvăluie un Sorokin foarte tăios cu puterea sovietică şi postsovietică, înţeleg că acesta  nu e prea iubit prin cercurile înalte de la Kremlin. Cartea ne prezintă Rusia anului 2028, o ţară condusă de un ţar, trecută prin trei "tulbureli" - Roşie, Albă şi... Cenuşie?(despre cea roşie am avea ce povesti şi noi, celelalte două cred că nu vrem să le cunoaştem). Sunt înşirate mai multe poveşti aparent fără nici o legătură intre ele, liantul fiind bucăţi ale unui Kremlin de zahăr, pe care toţi îl consumă cu un fel de evlavie sau ritual sacru. Rusia anului 2027 e un amalgam de modernitate, aparentă libertate si elemente ale societăţii arhaice; au "maşini isteţe", comunică prin holograme, au la dispoziţie cocaină, iar legea e aplicată de opricini - membri ai poliţiei pe timpul lui Ivan cel Groaznic ...şi nu mi-au inspirat cine ştie ce democraţie aceşti opricini.  
                             
           "Un torţionar adevărat trebuie să-şi săvîrşească treaba în tăcere, pentru ca nimic să nu-i distragă atenţia pedepsitului de la pedeapsa corporală, iar celor prezenţi - de la contemplarea moralizatoare a actului pedepsei."
             Ţara e mobilizată pentu construcţia Marelui Zid al Rusiei la graniţă cu...China, in timp ce ruşii folosesc multe expresii chinezeşti in limbajul curent. Mda, pare destul de complicat să inţelegi care-ţi sunt duşmanii adevăraţi, daca aceştea există în realitate, căci "наша родина" mereu a fost într-un "pericol iminent", conform conducătorilor ruşi.

În viteză

Ana Maria Sandu - Aleargă (60)

      Prima carte pe care am câștigat-o în ultimii șaptezeci de ani. La Radio Guerrilla, care, poate întâmplător, este cel mai bun radio din Univers (la strînsă concurență cu radio Trinitas).

       Femeia ajunsă la o vîrstă mijlocie aleară prin parc, deoarece toată lumea o face. E un fel de maraton al vieții în care nu știe de unde a pornit exact și unde a ajuns, trece pe lângă fapte  în viteză și realizează că are din ce în ce mai multe amintiri.                                                                                                                                                                              „I-am privit atentă pe alergătorii din lumea largă şi i-am invidiat. Apoi mi-am luat picioarele la spinare şi am ieşit eu însămi la alergat. Au trecut nişte ani şi textul acesta s-a transformat într-o plasă de siguranţă. E aici experienţa mea, a prietenilor mei şi a personajelor literare cu care m-am intersectat. L-aş fi putut scrie pînă la sfîrşitul vieţii, dar m-am oprit cînd mi-am dat seama că s-a încheiat o etapă din viaţă şi că nu mai alerg la fel. Acum am ajuns în punctul în care scriu ca şi cînd aş face jogging. Fiecare zi contează. Fiecare pauză mă angoasează. Ca orice alergător din lumea asta, am zile mai bune şi zile mai proaste. Poate că de aceea scrisul e singurul moment din zi în care simt că mă pulverizez şi că nu mă mai atinge nimic cu adevărat. Îmi pierd acroşurile la realitatea cea mai pură, cea mai adevărată. Muşchii mi se tonifică şi obosesc în acelaşi timp. Mă mişc, deci nu mai am vîrstă, frici sau dorinţe.”

În numele dragostei

Peter Esterhazy - O femeie (59)

             Ce e  femeia? În cele aproximativ o sută de definiții/cazuri posibile aici, Esterhazy o dezvăluie cu tot ce are mai bun, mai nefiresc sau grotesc. Încercați.

"Există o femeie. Mă iubeşte. I-am propus să-mi dea papucii. M-am speriat, îmi povestise mai tîrziu, deja mi-era teamă de ce-i mai rău. Dar nici pînă-n ziua de azi nu ştiu ce-ar fi mai rău. Că ar putea să mă arunce pe drumuri, să renunţe la mine, să mă alunge, să mă trimită la plimbare. I-am propus: plec cu Dumnezeu. Motivele mele erau de natură fizică. Mă năpădise o erupţie scîrnavă, mai întîi la „aripi", zona omoplaţilor, mă plesneam cu sălbăticie şi ridicam din umeri, apoi am observat aceste bubuliţe migratoare şi pe dosul mîinii, îmi intrau pe sub cămaşă de parcă ar fi fost nişte furnici sau nişte soldaţi. Apoi pe antebraţ. Deasupra noadei. Apoi pe gît. Mă-nvîrteam de jur-împrejur, cu două oglinzi în mîini, încercînd să descopăr ravagiul. Există ceva dezgustător în mine, i-am spus în final. A aprobat dînd din cap. Pîndea cu entuziasm dacă aceste bubuliţe se micşorau sau dacă se dezvoltau în nişte ulceraţii mărunte, purulente, galbene la mijloc, emanînd mirosul sulfurosal putrefacţiei. Era înnebunită după ele, le mîngîia, le săruta, se ungea cu secreţia lor. Era oribil. Eu nici nu mai existam pentru ea, doar ele. Astfel trecu vara. In toamnă, rănile şi abcesele s-au uscat, erupţiile, bubuliţele, băşicile s-au cicatrizat. Nu-i pasă de mine, îmi răsfaţă trupul, stă lîngă el sau îl însoţeşte, altfel spus, nu-l slăbeşte din ochi şi pîndeşte clipa cînd or să apară din nou bubuliţele."

Biografia necunoașterii

Mario Vargas Llosa - Povestașul (58)

               Undeva, în misterioasa pădure amazoniană există niște oameni misterioși - povestașii. Acces la acești necunoscuți au doar membrii tribului machiguengas, oameni aflați intr-o comuniune totală cu natura. Ei venerează tot ceea ce primesc și folosesc de la natură, vîntul, soarele, luna - Kashiri, astrul ofensat și pătat. Llosa incearcă să se apropie de acești oameni pentru a înțelege cine sunt povestașii, acești ciudat de respectați povestitori.

              Povestaşul îşi începuse relatările la căderea serii şi a vor­bit toată noaptea, fără întrerupere. Când a tăcut, cerul se luminase peste coroanele copacilor. Dimineaţa îşi intrase în drepturi. Edwin Schnell avea atâtea crampe la picioare, atâtea ace în trup, că au trebuit să‑l ajute să se ridice, să facă doi‑trei paşi, să înveţe din nou să meargă.

— În viaţa mea nu m‑am simţit mai indispus, a mur­murat el. Nu mai puteam de oboseală, de disconfort. Mă luptasem o noapte întreagă cu somnul, mă dureau toţi muş­chii. Dacă m‑aş fi ridicat, s‑ar fi supărat foarte tare pe mine. Numai în primul ceas sau poate în primele două ore am putut urmări povestirile. După aceea, n‑am făcut decât să mă lupt cu mine însumi ca să nu pic pe jos de somn. Şi, în ciuda strădaniilor mele, tot timpul mi se legăna capul dintr‑o parte în alta, ca limba unui clopot.

        Filosofia celor din tribul machiguengas intrigă

           Trupul tău e cushma sufletului, nimic mai mult. Învelişul lui, ca la vierme. O dată ajuns răul înăuntru, sufletul a încercat să se apere. A încetat să mai fie unul singur şi s‑a rupt în mai multe, ca să păcălească răul. Iar răul a furat câte a putut. Unul, două, mai multe. Dar n‑a luat prea multe, că altfel te‑ai fi dus de­finitiv. Ai făcut bine că te‑ai îmbăiat cu apă de tohe şi că i‑ai aspirat aburul. Dar ar fi trebuit să mai faci un lucru mai viclean. Să‑ţi freci bine creştetul capului, până se face roşu, cu boia de achiote. Atunci răul n‑ar mai fi putut să‑ţi pără­sească trupul cu prada de suflete. Pe acolo iese el, asta‑i uşa lui. Iar boiaua de achioteîi închide drumul. Simţindu‑se prizonier, înăuntru, îşi pierde tăria şi moare. În trup, lucrurile se petrec ca şi în case. Diavolii care intră în case nu fură suflete şi nu scapă tot prin partea de sus, adică prin vârful acoperişului? De ce împletim noi cu atâta grijă ra­murile pe acoperiş? Ca diavolul să nu poată fugi pe acolo, ducând cu el sufletele celor care dorm. La fel e şi trupul.

         Intrigă și poveștile lor savuroase

              Nu terminasem de înghiţit larvele, când un miros puternic m a făcut să sar, să încerc să mi iau zborul. Simţeam în apropiere un gâfâit străin de mine. Căldura răsuflării îmi pătrundea în nas. Miroseam că e o primejdie, fireşte. Şopârla! Apăruse, deci! Iată i capul triunghiular, între două beţe de bambus mâncate de viermi. Uite o cum mă priveşte, cu ochii ei urduroşi. Îi sticleau. De foame. Cu toată dure¬rea, dădeam din aripi, fără să mă pot ridica, dar încercam, încercam. Se pare că am făcut câţiva paşi greoi, totuşi. Pierzându mi echilibrul, şchiopătând. Durerea de la rană deve¬nise şi mai cumplită. Iat o, venea spre mine, aici. Adunându se ca o năpârcă, lăsându se pe o parte, strecurându şi trupul prin perete, a intrat înăuntru. Aşadar, şopârla era acolo. Se apropia frumuşel, fără să şi ia ochii de la mine. Ce mare mi se părea! Repede, repede, pe cele două picioare ale ei, se îndrepta spre mine. Am văzut o deschizând larg gura. I am văzut cele două şiruri de dinţi, înclinaţi, albi, iar răsuflarea ei m a orbit. I am simţit muşcătura, am sim¬ţit cum îmi smulge aripa vătămată. Mi era aşa de teamă, că parcă îmi dispăruse orice durere. Mă apucase ameţeala, parcă dormeam. Şi i vedeam pielea verzuie, zbârcită, guşa care i palpita, digerând, şi cum îşi ţinea ochii întredeschişi în timp ce înghiţea bucata aia din mine. Eram împăcat cu soarta mea, atunci. Mai bine. Cu amărăciune, poate. Aşteptând să mă termine de mâncat.

Vis part-time

Haruki Murakami - Iubita mea Sputnik (57)

                Mi-a fost dor de atmosfera de confort  al cărților lui Murakami. Personajul central este  un tînăr obișnuit, ca de fiecare dată.

M‑am născut şi am crescut într‑o familie obişnuită, atât de obişnuită încât nu ştiu cu ce ar fi mai bine să încep.


               Totul e simplu și clar în viața sa.

Totuşi, dacă mi se permite o generalizare mediocră, avem nevoie şi de o cantitate de lucruri inutile în viaţa noastră imperfectă. Dacă n‑am avea parte de lucruri inutile, viaţa noastră şi‑ar pierde până şi imperfecţiunea.

               Totul, pînă o cunoaște pe Sumire, o tipă ciudată, dezordonată, care  vrea să devină scriitoare și nu înțelege dragostea. Cei doi devin prieteni apropiați, prietenie de care aveau nevoie ambii.

— Ba tu nu pricepi nimic. Majoritatea oamenilor de pe lumea asta lucrează cât e soarele pe cer, iar noaptea sting luminile şi se culcă, am protestat, dar cuvintele mele au sunat ca un poem pastoral pe care mi‑l recitam singur în mijlocul unui câmp de dovleci.

              Se îndrăgostește de ea bineînțeles. Sumire, însă se îndrăgostește de Miu, o femeie mai în vîrstă, întîmplarea a făcut ca Miu să fie femeie, naratorul   nu face caz de acest fapt, nu există referiri la lesbianism sau devieri de la normalitate.
Povestea celor trei ajunge pe o insulă micuță din Grecia, decor care mi-a amintit de magicianul lui Fowless. Episodul  extrasenzorial trăit acolo schimbă acel ceva interior în sufletul lui K.

De ce suntem atât de singuri? De ce trebuie să fim atât de singuri? Sun­tem atât de mulţi oameni pe lumea asta, toţi avem nevoie de altcineva şi to­tuşi ne izolăm. Pentru ce? Oare Pământul se roteşte numai pentru a ne alimenta singurătatea?

              Murakami dezvaluie cîte ceva din originala nebunie japoneză

Mi‑am imaginat nişte pisici murind de foame într‑un apartament încuiat. Carnivore mici şi pufoase. M‑am ima­ginat pe mine — eu, cel adevărat — mort, înconjurat de ele — vii. Îmi devorează carnea, îmi sfâşie inima, îmi sug sângele. Dacă eram atent, le puteam auzi, undeva în depărtare, cum îmi lipăie creierul. Trei pisicuţe cu blăniţa moale aşezate în jurul capului meu spart şi lipăind supa gri şi densă dinăuntru. Vârfurile limbilor lor aspre şi roşii îmi ling pliurile moi ale creierului. Cu fiecare atingere, mintea mea tremură şi se stinge, ca fata morgana.

Savatie Baștovoi - Diavolul este politic corect (56)

            Am incheiat scurtul periplu prin gîndurile lui Baștovoi cu o carte în care viitorul omenirii nu e deloc roz. Oamenii au voie să trăiască 65 de ani, după care sunt eutanasiați, copiii sunt crescuți de stat, în spiritul unei turme, sentimentele sunt uitate, ce  mai rămîne e corupția și decăderea moralității. Mai avem o șansă oare sau suntem deja pierduți?
          Atmosfera de "teorie  a conspirației" nu mi-a plăcut, așa cum nu pot fi de acord nici cu ridicarea in slăvi a religiei si anatemizarea societății laice. Prefer o atitudine  mai temperată, de tipul "și acesta era
farmecul lui Iacob Kohner: faptul că
erau atîtea lucruri pe care el nu le ştia!"

URSS-ul celor mici

Savatie Baștovoi - Iepurii nu mor (55)


                 Romanul lui Baștovoi relatează viața dezi cu zi a omului sovietic văzut prin prisma  unui copil sărac de la țară, Sașa, care  merge  la școală în oraș. El e fericit că trăiește in URSS - cea mai frumoasă țară de pe glob.

Uniunea Sovietică este o ţară a păcii în care oameni de toate naţionalităţile trăiesc în bună înţelegere. Ea este compusă din cinsprezece republici surori. Casa lor este Uniunea Sovietică cu capitala la Moscova. De aceea Uniunea Sovietică va dăinui veşnic. Şi noi trebuie să fim mândri că trăim în Uniunea Sovietică.

                 Naivitatea băiatului, căderea lui pe gînduri, seninătatea privirii și sentimentelor sale  nu te pot lăsa indiferent. Chiar dacă aceste gînduri sunt agresive uneori.

Iată în sfârşit porcul acesta mort. Bine că l-au tăiat. Saşa îl bătea peste bot şi nu murea. Dar acuma murit. Foarte bine că a murit. Era un porc nesuferit.

Saşa era roşu şi mic. Roşu ca Uniunea Sovietică. Dar Uniunea Sovietică nu se ruşina, de ce era ea roşie?

trecea printr o livadă de nuci foarte mici, pe care de fiecare dată încerca să-i smulgă, dar niciodată nu reuşea, pentru că nucii se ţineau foarte bine şi Saşa se mira de fiecare dată cum nişte nuci aşa de mici se ţin atât de bine în pământ, că el nu poate să-i smulgă. Oare când va creşte mai mare va putea să smulgă nucii? Dar când va creşte el mare vor creşte şi nucii numaidecât, şi el nu va putea să-i smulgă niciodată. Îi părea rău că lucrurile stau aşa. Se gândea dacă copilul Lenin ar fi putut să smulgă nucii şi a hotărât că da, pentru că Lenin învăţa bine la şcoală şi a avut putere să facă revoluţia.

Dar Saşa nu a văzut niciodată ca pământul să se rotească ziua. A încercat de atâtea ori să surprindă copacii rotindu-se şi casele mutându-se de la locul lor, dar navăzut niciodată. Înseamnă că pământul nu se roteşte ziua. Înseamnă că el se roteşte numai noaptea. Stă toată ziua nemişcat şi noaptea se roteşte mai repede ca să rotească şi ceea ce a avut de rotit ziua.

Tot aşa era şi fumul, atunci când stătea lângă foc, întotdeauna venea înspre el. Şi când seducea în partea cealaltă, unde nu era fum, fumul venea iarăşi înspre el. De parcă vroia să-i facă în ciudă lui Saşa. Aşa era şi cu timpul. Când aştepta ceva foarte tare, timpul trecea încet. Când nu aştepta nimic, timpul trecea repede. Încât Saşa când aştepta ceva îşi băga în cap să nu mai aştepte, ca să amăgească timpul cel încet să-l lase să vină pe timpul cel repede. Dar nu reuşea niciodată. Pentru că chiar dacă-şi băga el în cap că nu mai aşteaptă, totuna aştepta. Iar timpul simţea asta.

                    Sașa are multă treabă; cu porcul, cu culegerea brebeneilor în pădure, cu temele de acasă și așteaptă de  devină pioner, visul oricărui copil din URSS. Își dorește o colegă de bancă frumoasă, alături de care să stea și în timpul organizării paradelor de 1 mai, 9 mai și celelalte sărbători sovietice. Devine într-un final pioner și e mirat că nu are superputerile la care se aștepta (că doar pionerii sunt la superlativ în toate).
                    Iepurii care tot sar prin roman ar reprezenta  încatușarea drepturilor omului într-o societate cu un sistem de învățămînt absurd. De fapt ce nu era absurd in URSS?
. 

Umbre

Savatie Baștovoi - Audiență la un demon mut (54)

             M-a cam derutat concluzia acestei cărți, că „Revoluţia Franceză, Rusia Sovietică şi Uniunea Europeană au acelaşi fond ideologic”.  Baștovoi vrea să inoculeze ideea că evreii conduc din umbră lumea și prigonesc creștinătatea prin toate  instituțiile posibile unde sunt infiltrați, dorind să limiteze puterea bisericii. Poate doar așa am înțeles eu, dar m-a cam nedumerit abordarea. Cam la fel stau lucrurile  și cu „Banul a devenit zeitatea în numele căreia sunt iertate cele mai odioase crime împotriva omenirii” .. adică ar  trebui să disprețuim  banii, ceea ce ar echivala  cu dispariția ambițiilor de a fi mai competitiv? Un cult  al banului nu-și are locul dar și apropouri gen "banul e ochiul dracului" nu face decît să uniformizeze o societate plată lasată de comunism.

           În fond, cartea e oarecum interesantă, printre personaje apar un Voronin, mai multe fețe bisericești dubioase; avem salturi în timp care prezintă eternele problemele ale creștinătății.

...și un pasaj de actualitate:

" - Dom' profesor, o intrebare mai incomoda...Ce pensie aveti?
- E, de simplu profesor, ti-am zis ca am fost invinuit de antisemitism si scos cu scandal din Academie.
- Si... cum va descurcati, intreba Victor sperand sa afle vreo cale de castig.
- E! De descurcat ma descurc, nu ma plang. Scriu doctorate pentru prosti! rase profesorul si sorbi din pahar.
Victor pufni in ris.
- Adica cum?
- Pai nu vezi ca acum e moda doctoratelor? Se baga prin partide, castiga burse pe-afara, dar minte nu le-a dat mama cand i-a facut. Si vin la mine iar eu le scriu si le iau bani. Am o adevarata mafie de scris doctorate, rase profesorul, inveselindu-l si pe Victor. ..."

În derivă

Jose Saramago - Pluta de piatră (53)

             O carte de Saramago mereu te surprinde. Nu face excepție nici cartea de față, unde iese la iveală euroscepticismul lui Saramago, prin ruperea la propriu a peninsulei Iberice de la Europa. Personajele asistă resemnați la acest ciudat cataclism. Joana Carda  nu crede în fatalitate, ci doar în ceea ce trebuie să se întîmple. Nu se miră cînd la ușa sa  vede doi bărbați, care au trăit ceva neobișnuit, ba chiar devine iubita unuia dintre ei. Cei doi, Joachim Sassa și Pedri Once au hotărît să străbată peninsula Iberică (care acum e insulă) pînă la locul rupturii ei, in Pirinei. După Joanna, lor  li se alătură Maria Guavaira, spre care au fost călăuziți de un cîine  care nu latră dar si Jose Anaico, un batrîn care simte că pămîntul tremură încontinuu, de cînd au început ciudățeniile. Această călătorie pe insula plutitoare ridică problema identității portughezilor, a istoriei și integrității europene.
          Stilul lui Saramago încîntă:

          " S-au sărutat cu nesaț, pătimaș, nu a fost un fulger, ci un șir de fulgere, cuvinte au fost mai puține, e greu să vorbești într-un sărut, dar în sfîrșit, după cîteva minute s-au putut auzi. Mi-ești dragă, cred că te iubesc, a spus Jose Anaico sincer, Și tu-mi ești drag, și eu cred că te iubesc, de-aceea te-am sărutat ieri, nu, nu-i chiar așa, nu te-aș fi sărutat dacă n-aș fi simțit că te iubesc, dar pot să te iubesc mult mai mult, Nu știi nimic despre mine, Dacă cineva, ca să-i placă de altcineva, ar aștepta să-l cunoască, nu i-ar ajunge viața întreagă, Te îndoiești că doi oameni se pot cunoaște, Dar tu, crezi asta, Pe tine te întreb, Mai întîi spune-mi ce înseamnă a cunoaște, N-am dicționar la mine, În cazul ăsta, a recurge la dicționar înseamnă să afli ceea ce știai dinainte, Dicționarele spun doar ceea ce poate servi tuturor, Repet întrebarea, ce înseamnă a cunoaște, Nu știu, Și totuși poți iubi, Pot să te iubesc pe tine, Fără să mă cunoști, Așa se pare." 


          " Timp de cîteva minute, în vreme ce în toate institutele geografice ale Europei și SUA observatorii analizau neîncrezători datele primite de la sateliți și ezitau să le dea publicității, milioane de oameni înspăimîntați din Portugalia și Spania erau salvați de la moarte și nu știau asta. În aceste minute, în mod tragic, au existat unii care s-au luat la încăierare, nădăjduind că vor muri și vor fi primit satisfacție, și alții care, nemaiputînd îndura teama, și-au pus capăt zilelor. A u fost unii care au cerut iertare pentru păcatele lor, și alții care, găsind că nu mai au timp pentru căință, le-au cerut lui Dumnezeu și Diavolului să le spună ce păcate ar mai putea săvîrși încă."

Universul refuzat

Arthur C.Clarke - Sfârșitul copilăriei (52)

         Nu am prea citit SF în general, dar cartea mi-a plăcut. Ideea de infinit, Univers în expansiune și timp relativ îmi dă o senzație de inutilitate sau cel puțin de micime dusă la extrem.
         Universul era enorm, dar dimensiunea lui i se părea mai puțin înfiorătoare decât misterul său. Gerge nu avea obiceiul să mediteze profund asupra unor asemenea lucruri, dar uneori i se părea că oamenii erau niște copii care se distrau pe un teren de joacă îngradit, protejați de realitățile cumplite ale lumii exterioare.
          În cartea lui Clarke, un om, unicul om, ajunge în afara Sistemului Solar, călătorind 80 de ani-lumină în câteva luni, iar la întoarcere, căci cerul nu e pentru oameni, înțelege că a rămas ultimul om pe Pământ, un Pământ pentru care Supermintea are alte planuri. Deci atenție, Terra mai are cam două veacuri de existență.

Inimi reci

A.D. Miller - Dezghețul (51)

           Nu m-a deranjat să citesc un roman polițist, gen, deși nu sunt adeptul genului. Cu acțiunea plasată în anii 2005, scriitorul prezintă realitatea Rusiei actuale, coruptă, pestriță, criminală și nesigură,unde există acei cîntăreți bețivi, care parcă s-au apucat de fumat încă din pîntecele mamei. Un avocat englez interemdiază in Moscova împrumuturi către diverse firme, mai mult sau mai puțin fictive și e prins într-o plasă bine țesută de localnici cu gînduri de imbogățire ușoară. Ce învață un străin in Moscova? Că orice rus care are vreo putere asupra ta (notar, asistentă medicală pe ambulanță, ospătar) se simte parcă obligat să te facă să aștepți înainte să te ajute, ca să știi că are această putere, dar că există și persoane-verigă între specia oamenilor normali și cea a notarilor. Ce mai, ca să răzbată, ce  nu fac oamenii...caci în Rusia  nu există străzi, există doar direcții.
Povestea avocatului se termină cu o țeapă mortală pe care și-o iau "victimele colaterale". Naivii.

Aparențe nesalvate

Kazuo Ishiguro - Nemângâiații (50)

In sfârșit am mai citit o carte în format pdf, a durat cam mult.
          Nemângâiații e un roman ușor de citit, o lectura  care te face sa asiști neputincios la o acțiune unde ar fi nevoie de  un mic ajutor, dar nu poți interveni (cineva încearcă să ajungă din urmă o altă persoană și-și pierde suflul, astfel că nu poate rezolva ceva  "foarte important", o persoana își pierde vocea într-un moment când o intervenție hotărîtă e mai mult decât necesară).
           Acțiunea se desfășoară într-un orășel de provincie, unde vine  un pianist celebru, Ryder pentru a  da o reprezentație în cardul unei ceremonii locale organizată fastuos. Tot romanul își are acțiunea timp de trei zile premărgătoare acestui concert, timp în care Ryder este incredibil de ocupat cu pregătirea sau aflarea amănuntelor necasare, dar se ciocnește subit de tot felul de noi probleme și situații, iar rezolvarea problemelor inițiale trenează sau sunt uitate. Universul de un incontrolabil vârtej kafkian mă duce cu gândul la o farsă pe care ți-o face viața.

"N-o să te iert niciodată, niciodată! Rana ta,

mica ta rană stupidă! Asta-i adevărata ta dragoste, Leo, rana asta,

singura ta dragoste adevărată. Nici eu, nici muzica nu reprezentăm pentru tine mai mult decât nişte

amante care îţi oferă consolare. Mereu o să te întorci la singura ta

dragoste adevărată. La rana ta! Şi ştii ce mă supără mai tare? Mă

asculţi, Leo? Rana ta nu este cu nimic mai deosebită decât altele, dar

absolut cu nimic. Numai în oraşul acesta există atâţia oameni cu răni

mult mai grave. Şi totuşi, îşi văd cu toţii de treabă şi cu mai mult curaj

decât ai avut tu vreodată. Îşi văd de viaţa lor. Se fac utili. Dar tu, Leo,

uită-te la tine! Mereu îţi oblojeşti rana."

Un fel de literatură

Rodica Ojog-Brasoveanu - Bărbații sunt niște porci (49)

           Uite ca am citit și o telenovelă, care mi-a căzut accidental în mînă. Este vorba de  mai multe povestiri despre dragoste, probleme de dragoste  mai exact, presărate cu binecunoscutele clișee legate de acest subiect și cîteva scenarii lacrimogene.
            Dacă o fac, o fac pentru toată viața. Impozitele le plătesc din obligație, dar cînd mă însor o fac din convingere nestrămutată. Convingerea că mă însoțesc de femeia ideală pentru mine: cea  care mă poate face fericit, pe care o pot face fericită... da, despre asta merge vorba.
            O carte bună pentru gospodinele fără pretenții intelectuale deosebite.

Reinvieri

Kurt Vonnegut - Cutremur in timp(48)

              Cartea aceasta e un amalgam de flash-amintiri din lunga viata a lui Vonnegut. Te intalnesti printre pagini cu buubuuligi, care "se uitau la o pagina cu un text tiparit sau a o pictura si se intrebau cum naiba se putea da in vant dupa niste lucruri atat de simple si moarte", cu personaje din trecutul autorului, oameni plini de sfaturi intelepte: " - Daca chiar vrei sa-ti scoti din minti parintii si n-ai destul curaj sa devii homosexual, poti macar sa intri in lumea artelor" si maesti ai maximelor: "Daca ai un prieten ungur, nu-ti mai trebuie  si un dusman".
              Si s e pare ca domnul Kurt stie ce vor femeile - "o multime de oameni in jurul lor carora sa le vorbeasca". Daca-ar fi atat de simplu.

Credinţă fără ochi

James Joyce - Portret al artistului în tinereţe (47)

             M-a plictisit această carte. Neinteresantă, excesiv de religioasă, nu cred că e o reclamă bună pentru Dumnezeu, care e prezentat ca o entitate care iartă cît iartă... pînă te trăzneşte. Cartea prezintă cîţiva ani din tinereţea lui Stephen Dedalus, viaţa din colegiul unde studiază, constrîns de situaţia financiară a familiei,  conflicte religioase şi politice într-un "neam condus de preoţi şi uitat de Dumnezeu."
            NU mai zic nimic că nu merită, desigur, doar din punctul meu de vedere.

Aspiraţii

J.D.Salinger - Franny şi Zooey (46)

Două povestioare ale familiei Glass, cea din care face parte Seymour dintr-o altă carte scrisă de Salinger.
Franny are la douăzeci de ani o criză de identitate

"...tot ce face lumea e atât de - nu ştiu cum -, nu neapărat rău, nici măcar nedemn, nici măcar stupid. Doar că-i ceva atât de neînsemnat şi de lipsit de sens şi de - întristător. Dar partea cea mai gravă e că dacă te apuci să duci o viaţă boemă sau să faci alte năzbâtii de felul ăsta, te trezeşti că eşti la fel de conformist ca toată lumea, numai că-n alt sens.
...sunt sătulă de cei care vor s-ajungă ceva, să facă fapte mari şi aşa mai departe, să devină interesanţi.
...m-am săturat să nu am curajul să fiu, pur şi simplu, un nimeni."

Din confesiunea  către Lane, iubitul ei, rezultă că totul se trage de la religie

"- Păi cum îţi spuneam, pelerinul, ţăranul ăsta simplu - porneşte în pelerinaj ca să afle care-i sensul pasajului din Biblie care zice că trebuie să te rogi neîncetat. Apoi se întâlneşte cu stareţul - acest monah grozav de înţelept de care ţi-am spus... Ei bine, stareţul îi vorbeşte înainte de toate de Rugăciunea lui Isus: "Doamne Isuse Hristoase, ai milă de mine". Vreau să spun că asa sună rugaciunea. Şi-i arată că acelea sunt cuvintele cele mai potrivite pe care trebuie să le rosteşti când te rogi. Mai cu seamă cuvîntul "milă", pentru că-i, într-adevar, o vorbă atît de adîncă şi poate să însemne atît de multe lucruri. Adică nu-i musai să însemne doar milă...În fine, continuă ea, stareţul îi spune pelerinului că, tot repetînd-o de nenumărate ori - la înceut nu trebuie decît s-o rosteşti cu buzele -, pînă la urmă se întâmplă ca rugăciunea să se rostească de la sine. Ceva se întîmplă, după o vreme. Nu ştiu ce anume, dar ceva se întîmplă şi cuvintele ţi se sincronizează cu bătăile inimii şi atunci, de fapt, ajungi să te rogi neîncetat...
...un amănunt extraordinar e că, atunci cînd te apuci prima oară să spui rugăciunea, nici măcar nu e nevoie să crezi în ceea ce faci. Adică dacă te simţi teribil de jenat, nu-i nimic.Vreau să spun că nu insulţi pe nimeni şi nimic Cu alte cuvinte, nu-ţi cere nu-ţi cere nimeni să crezi cîtuşi de puţin la început. Nici măcar nu trebuie să te gîndeşti la ce spui. La început nu-i nevoie decît de cantitate. "

Nereuşind să se facă explicită total din anumite cauze fizice, această "dispută" continuă in compania fratelui  mai mare Zooey, un tip pedant cu o metodă "inedită" de bărbierit, "şi anume, cu toate că se uita în oglină în timp ce se clăbucea, nu lua aminte la mişcările pămătufului, ci se privea pe sine însuşi drept în ochi, de parcă aceştia ar fi fost un teritoriu neutru, o ţară a nimănui, într-un război secret pe care-l purta contra propriului narcisism încă de la vîrsta de şapte-opt ani".

Logica lui Zooey e fermă

"...nu e absolut nici o deosebire, după cîte înţeleg eu, între un om ahtiat după comori materiale - sau chiar intelectuale - şi unul avid de comori spirituale. După cum zici şi tu, comoara e comoară, ce naiba!, şi mi se pare că nouăzeci la sută din sfinţii care de-a lungul istoriei au dispreţuit toate cele lumeşti erau, în esenţă, la fel de nesuferiţi şi puşi pe agoniseală ca şi noi ăştilalţi."

dar Zooey dă dovadă si de sentimentalism

"...- e de-ajuns să mă întorc cu spatele cinci minute, că toată lumea îmi lasă peştii să moară. Ar fi trebuit să-i iau cu mine la facultate. Ştiam eu.
- Of, Zooey, de cinci ani numai asta spui. De ce nu te duci să-ţi cumperi alţii?
- Voi, fetişcanele astea care mergeţi la facultate, sunteţi toate o apă şi-un pămînt. N-aveţi pic de suflet. Ăştia nu erau nişte peştişori oarecare, draguţo. Mi-erau foarte apropiaţi."

Verdictul pe care-l primeşte Franny n-o prea trezeşte din starea depresivă din ultimul timp

"...şi sa nu-mi spui mie că nu aveai decît zece ani. Varsta n-are nimic de-a face cu ce spun eu. Omul nu se schimbă chiar aşa de mult intre zece si douazeci de ani - la drept vorbind, intre zece si optzeci. Nici acum n-ai putea să-l iubeşti atat cât ai vrea pe un Isus care, cel putin dupa cât se spune, ar fi rostit si ar fi facut unele lucruri - şi stii asta. Eşti structurat incapabilă să-l iubesti sau să-l inţelegi pe un fiu al lui Dumnezeu care răstoarnă mese."

Franny spre final,  totuși, își găsește liniștea.

P.S. curios e faptul că aceasta e a treia carte consecutiv în care găsesc termenul "Ivy League*", cu asterix și explicația "grup de universități de elita din nord-estul SUA" etc. etc. :)

Lupta cu războiul

Kurt Vonnegut - Retrospectivă asupra armaghedonului (45)

             Mai ramane ceva in suflet dupa un razboi sau doar cenusa? Mai poti corecta un suflet mutilat sau nu-ti ramane decat sa te pierzi in noapte? "Moartea e doar o noapte in plus" ne spune Vonnegut, dar poate totusi merita o incercare de a o evita temporar, mai precis amana. Unii vor sa lupte. "M-am nascut ca sa ma lupt! a racnit el. Ma ruginesc pe dinauntru!" Chiar daca lupta presupune atrocitati. Incarcati armele, la naiba!
         

  Dar cum supravietuiesti cand totul e impotriva ta? Forta imaginatiei poate ajuta.
" - Suna bine, spuse Kniptash visator, dar stii ce-o sa mananc prima data cand ma intorc in State?
    Donnini mormai in barba. Stia. Auzise povestea asta de o suta de ori. Kniptash era sigur ca nu exista nici un fel de mancare care sa-i potoleasca foamea, asa ca inventase el unul, o monstruozitate culinara.
  - Intai, spuse Kniptash dezlantuit, o sa-mi comand o duzina de clatite. Da, da, asa am zis duduie, spuse, adresandu-se unei chelnerite imaginare, doispe! Dupa aia o sa pun cate un ou prajit intre ele! Dupa aia stiti ce-o sa fac?
  - O sa torni miere peste ele! spuse Coleman. Avea acelasi apetit de bruta ca Kniptash.
  ....
  - Mi se pare ca era cu smantana, spuse Coleman
  - Lasati carnetele alea! le ordona Kleinhans. N-aveti si voi femei? Vorbiti despre femei!
  - Cum sa n-am femeie, spuse Coleman enervat. Mary o cheama...
 - E draguta Mary asta? Ce face ea?
 - O data o asteptam sa coboare si ma uitam cum face batrana ai prajitura  cu bezea si cu lamaie, spuse Coleman. Facea asa: amesteca niste zahar si niste amidon si un varf de lingura de sare cu vreo doua cani de a...
  - Va rog, sa vorbim despre muzica. Va place muzica?
  - Si dupa aia ce-a facut? intreba Kniptash. A pus oua nu-i asa?
 - Va rog, baieti, nu, se ruga Kleinhans.
 - Normal c-a pus oua, spuse Coleman. Si unt. Mult unt si multe oua."
Desi oamenii nu sunt tentati sa cheltuie "asemenea sume imense decat ca sa se omoare intre ei" undeva  exista si cineva caruia nu-i pasa de grandoarea acestor sume. Acesti cineva nu vor vorbi niciodata in fata unei tribune.

"Marea operă"

John Kennedy Toole - Conjuraţia imbecililor (44)

             A fost funny. Această lectură mi-a amintit de Salinger care foloseşte un limbaj asemănător - critic, usturător, ironic, zeflemitor, în timpul dialogurilor. Personajele sunt amuzante. Acţiunile lor sunt haioase şi fără discernământ.
             Ignatius e un pierde-vară gras şi mîncăcios a cărui picioare "nu ţin pasul cu sufletul", are treizeci de ani, îşi scrie "marea operă - un lung rechizitoriu împotriva secolului nostru" pe foi aruncate vraişte prin cameră şi evită prin toate mijloacele să-şi caute un loc de muncă. Viziunea lui asupra lumii, inspirat fiind de "Mîngîierile filosofiei" - cartea lui de căpătîi,  stârneşte haz.
"Unele persoane aveau, aşa cum observă Ignatius, haine destul de noi şi de scumpe ca să poată fi considerate, pe drept cuvînt, o jignire a bunului gust şi a decenţei. Posesiunea unui lucru nou sau scump nu făcea decît să reflecte o lipsă de principii teologice şi geometrice; ba chiar te facea să ai dubii asupra existenţei sufletului" în timp ce propria vestimentaţie sugera o "bogată viaţă interioară".
"Mâncarea la conservă e perversă. Bănuiesc că până la urmă e foarte dăunătoare sufletului."
              Ignatius locuieşte împreună cu maică-sa şi o terorizează. Modul lor spumos de a certa te face să-ţi doreşti să întreţii aceste neînţelegeri.
"Mama nu găteşte, afirmă Ignatius pedant. Ea arde."
"- Apropo, ce pedeapsă ţi-a dat preotul ca să-ţi ispăşeşti păcatele?
 - Sa spun de trei ori "Sfântă Maria, Născătoare de Dumnezeu" şi un "Tatăl Nostru"
 - Numai atît? strigă Ignatius. I-ai povestit ce-ai făcut?Că ai stopat o lucrare critică de mare strălucire?...Nu-i de mirare că nu pot suferi biserica, zberă Ignatius. Ar fi trebuit să fii biciuită chiar acolo, în confesional."
În momentele când îşi lasă imaginaţia să zboare....:
 "Mi-o şi imaginam la înmormîntare, o ceremonie ieftină şi de prost gust organizată la subsolul unui salon dubios de pompe funebre. Înnebunită de durere, cu lacrimi curgându-i şuvoi din ochii inroşiţi, mi-ar smulge probabil cadavru din coşciug, jelindu-se beată...Funeraliile ar degenera probabil într-un adevarat circ, cu mama care şi-ar băga tot timpul degetele în cele două găuri făcute în gîtul meu de furculiţa ruginită a lui Clyde, blestemând şi ameninţând cu strigăte din tragedii greceşti. Îmi imaginez că procedura implică multe elemente de spectacol. Totuşi, regizată de mama  mea, tragedia inerentă ar putea oricând să devină o melodramă. Smulgând crinul alb din mâna mea neînsufleţită, îl va rupe în jumătate bocindu-se spre cei care mă jelesc, îmi vor binele, sărbătoresc sau au venit din întâmplare: "Asemenea unui crin a fost şi Ignatius! Acum şi unul şi altul sînt smulşi din viaţă şi distruşi!" Vrând să-l arunce înapoi în sicriu, incapabilă cum este să ţintească, va arunca crinul drept în faţa mea palidă."
               Într-un alt plan, negrul Jones, analfabet, vagabond, nu poate găsi un loc de muncă din care să-şi permită tv color. Se angajează la Night of Joy, unde e mereu criticat de patroană.
 "  - Nu mai da cu mătura în bar! strigă ea. Dracu' să te ia, ma scoţi din sărite!
   - Vrei măturat domol, ia-ţi o bătrînă. Eu mătur cu foc."
              "LEVY'S PANTS"("o oală de noapte moştenită") produce pantaloni pe care nu-i cumpără nimeni. Ignatius ajunge să fie angajat acolo. Pentru o scurtă perioadă de timp desigur. Apoi vinde crenvurşti în Cartierul Francez, care "nu oferă ambianţa necesară unui tînăr muncitor cast, prudent şi impresionabil. Oare Edison, Ford si Rockfeller au avut de luptat în asemenea condiţii nefavorabile?"
Toate aceste şi alte  personaje alcătuiesc o scenă plină de grotesc, uşor suprarealistă, până la finalul unui "ciclu nefast" al vieţii lui Ignatius din care acesta evadează cu ajutorul Myrnei Minkoff, "fufa" cu care face un schimb aproape "violent" de scrisori. Iubita lui, mai exact.
              Am râs mult. Mult şi bine.

Istoria vieţii, istoria sorţii

Cătălin Dorian Florescu - Jacob se hotărăşte să iubească (43)

        O lectură devastatoare. Era impoosibil să citesc mai mult de zece  pagini fără să fac o pauză în care  nu puteam decât să privesc în gol. Noroc că aveam goluri la îndemână...

        O carte care cuprinde istoria şi viaţa Europei, din secolul 17 până  in secolul 20 redată foarte viu prin intermediul familiei Aubertin, o familie de şvabi (şvabii sunt colonişti din vestul Europei care s-au aşezat cu traiul in Banat in secolul 17). Ei înfiinţează satul Triebswetter, "satul nostru mi se pare un loc numai bun pentru sinucigaşi şi oameni fără noroc", doar împreună, prin înţelegere şi iubire aceşti oameni aparţinând diferitor popoare au reuşit să construiască o comunitate unită, convieţuind secole împreună.
         Jacob s-a născut de două ori. Anii dinaintea celui de-al doilea război mondial i-au marcat tinereţea bolnavicioasă; dar el a învăţat să iubeasca pentru a supravieţui. Pe Katica, sârboaica (in faţa căreia evitarea intenţionată a privitului era la fel de intensă ca şi privitul ) , pe Ramina, ţiganca care i-a fost moaşă şi careia era obligat să-i ducă săptămînal o găină şi în final şi pe tatăl său - Jakob, de care  a fost trădat. Jacob a fost nevoit să înveţe arta supravieţuirii. "Trebuie să citeşti, Jacob, pentru că tu eşti lipsit de apărare.Oricine poate să facă orice de tine, dar, dacă ştii destule, eşti înarmat." De două ori deportat, spălător de oase, ajutorul unui cerşetor infirm, Jacob reuşeşte.
         Nu are rost să descriu cum s-au descurcat strămoşii lui în tumultoasa istorie a omenirii; autorul o face mult prea  bine. Finalul e un nou început. "AM SĂ FAC O CASĂ PENTRU NOI LA CAPĂTUL LUMII", zice Jacob către Jakob, tatăl său. La capătul lumii, unde au fost deportaţi pentru vina de a se fi născut.

Partajări

Danilo Kis - Enciclopedia morţilor (42)

         

               Aveti  niscaiva morti care  nu vă spun nimic? Danilo Kis va scoate poezia din ei şi aceştea vor deveni  personaje demne de luat in seama... măcar o perioada, avînd in vedere întinderea lacoma a infinitului. Imaginaţia si fanteziile sunt la ordinea zilei in povestirile adunate  in acest  volum unde mortii trag firesc la morti. Nu strică puţină acomodare uneori.

Un la mulţi ani cam amar

Acrobaţii divine

Salman Rushdie - Versetele satanice (41)
           
                                                                   "A fost o vreme cînd eram mai uşor, mai fericit, mai                                                                                tandru. Acum prin vene îmi curg ape întunecate"

          A durat cam mult această lectură, nu neapărat din cauza stilului pe alocuri greoi al autorului, poate din cauza lenei mele, după cum a remarcat o cititoare  profesionisă.
          Rushdie ne introduce într-un univers multicultural cum probabil doar în India poate fi întâlnit şi ne povesteşte o serie de întâmplări fantastice sau comune, mai mult sau mai puţin legate între ele; religia, cu părţile ei bune şi metehne ocupând un rol central. Deşi, ca să fiu sincer, nu-mi închipui că există vre-un cap al bisericii (musulmane în acest caz) care ar aproba cele scrise de Rushdie, chiar şi începutul islamului fiind pus  sub îndoială. Cartea are un mesaj acid şi pentru societatea "îngheţată", conservatoare a   Marii Britanii ("...sau poate că ai şti dacă ai răscoli dedesubtul costumelor tale englezeşti şi ai încerca să-ţi găseşti inima"), reticenţi faţă de imigranţi, intoleranţi rasial.

   Mi-au plăcut povestirile cu caracter de povaţă: "Odată globul a fost vizitat de cel mai cooperant spirit cu putinţă, un individ atât de nemaipomenit de prietenos, încât, vezi tu, m-am gândit să pun nişte întrebări importante. Există Dumnezeu? Iar acel glob care se tot învârtise ca un şoricel sau ceva de genul ăsta, s-a oprit brusc în mijlocul mesei. Nici o tresărire. Complet mort. KAPUT. Aşa că am zis Ok, dacă nu vrei să răspunzi, încearcă altceva în schimb. Şi i-am trîntit-o imediat: Diavolul există? Dupa care globul - n-o să-ţi vină să crezi - a începu să tremure! - ţine-te bine, la început încet-încet, apoi din ce în ce mai tare, ca o piftie, pînă ce a sărit!, ai-ai! în sus de pe masă, în aer, a căzut pe o parte şi, o-ho! s-a spart în o mie şi una de bucăţi. Poţi să mă crezi, poţi să nu mă crezi, dar atunci mi-am învăţat lecţia: Mhatre, nu te amesteca în ceea ce nu înţelegi."
             Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha sunt două persoane cunoscute în India. Avionul cu care călătoresc cei doi se prăbuşeşte şi cei doi supravieţuiesc în mod miraculos; urmările acestei întâmplări - cei doi suferă transformări spectaculoase, primul se metamorfozează într-un fel de înger, celălalt - demon. Numulţumiri e imposibil să nu apară."Furia împotriva lui Dumnezeu l-a ţinut încă o zi, apoi s-a domolit şi locul i-a fost luat de un gol teribil, un pustiu, căci şi-a dat seama că îi vorbea seninului, că acolo nu era de fapt nimeni, iar după aceea s-a simţit mai idiot decît se simţise vreodată în toată viaţa lui şi a început să implore în pustiu, Allah, fii acolo, fir-ar să fie, să faci bine să fii!!"
Mesagerii divinităţii pe Pămînt surprind şi ei: "Mă iubesc, spune vocea imamului, pentru că eu sunt apă. Mă iubesc pentru că am obiceiul să zdrobesc ceasuri. Oamenii care îşi întorc faţa de la Dumnezeu nu mai ştiu ce e iubirea şi certitudinea şi nici nu mai au noţiunea timpului Lui nesfîrşit, care cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul - timpul atemporal, care n-are nevoie să treacă. Tânjim după eternitate iar eternitatea sunt eu. Ea e nimic, un tic sau un tac. Se uită în oglindă în fiecare zi şi o îngrozeşte ideea bătrâneţii, a timpului care trece, e astfel prizoniera propriei sale naturi. Şi ea e incătuşată în lanţurile Timpului. După revoluţie nu vor mai exista ceasuri. Le vom sfărâma pe toate. Cuvântul Ceas va fi scos din dicţionare. După revoluţie nu vor mai exista zile de naştere. Vom renaşte cu toţii, vom avea toţi aceeaşi vârstă neschimbătoare."

           Cea mai frumoasa imagine din carte e în Titlipur, satul plin de fluturi unde "locuitorii şi hoardele de fluturi treceau unii pe lângă alţii cu un soi de dispreţ reciproc. Sătenii renunţaseră de mult la orice încercare de a scăpa de fluturii din casă, astfel că acum ori de cîte ori deschideau cîte un cufăr, o mînă de fluturi ieşeau din el ca  spiriduşii Pandorei, schimbându-şi culoarea. Se găseau fluri şi sub capacele lăsate ale WCurilor, şi în dulapuri, şi între paginile cărţilor. Dimineaţa te trezeai cu fluturii dormindu-ţi pe obraji." E plin de poezie. E plin şi de filosofie şi meditaţie: "cea mai periculoasă dintre toate minciunile care ni se spun în viaţă era ideea continuităţii. Dacă încearcă cineva să-ţi spună că această planetă, cea mai frumoasă şi mai pervertită dintre toate, este cumva omogenă, compusă doar din elemente reconciliabile, şi că totul e logic, pune mîna pe telefon şi sună la confecţionerul de cămăşi de forţă."
             Pe final,. Saladin, cel metamorfozat in diavol primeşte iertarea părintească dorită de la tatăl său muribund, căci "loviturile date de pe patul de moarte lasă vînătai care nu dispar niciodată", iar Gibreel, arhanghelul sfărşeşte săvârşind un păcat suprem - sinuciderea, după ce o omoară din gelozie pe iubita lui. Deci cine e cine până la urmă?

O insulă a iluziilor

John Fowless - Magicianul (40)

          Ştiam ca am mai citit cartea asta acu câţiva ani dar am recitit-o fiindcă nu-mi aminteam scenariul care ştiam ca ţine de "magie".
          Nicolas e un tip relativ obişnuit, şarmant şi cu un spirit liber. O cunoaşte pe Alice, o fată "micuţă, inocentă şi perversă, primitivă şi rafinată, o novice iniţiată." E prima fiinţă de care  se  simte  mai ataşat decât ar trebui; libertatea lui spirituală e ameninţată aşa că acceptă o ofertă de muncă pe o insula din Grecia, departe de viaţa cu care s-a obişnuit.

"Legătura noastră nu se asemăna cu nici una de până atunci...poate din cauza că eram amândoi copii unici. Amândoi aveam ceva de dat şi de câştigat...şi în acelaşi timp ceva identic din punct de vedere fizic, aceleaşi apetituri, aceleaşi gusturi, aceeaşi libertate faţă de inhibiţii. Ea mă invăţa şi alte lucruri în afară de arta de a iubi, pe atunci însă nu-mi dădeam seama."
          Pe insula Phraxos Nicolas il cunoaşte pe Conchis, un om foarte bogat care deţine aici un domeniu impresionant. Urmează o serie de intâmplări cu accente supranaturale care-i schimbă total viaţa lui Nicolas şi percepţia asupra lumii, " ...nu trebuie să fim niciodată siguri de nimic, totul trebuie pus permanent sub semnul întrebării." Spectacolul pe care îl regizează Conchis, din postura lui "Dumnezeu" il cucereşte şi innebuneşte deopotrivă pe Nicolas care "cu cît inţelege mai mult libertatea, cu atît o pierde mai mult". Odată jocul încheiat, Nicolas se simte aruncat, folosit, nefiind în stare să mai aibă o viaţă socială normală.
        Până unde poate merge manipularea? Fowless ilustează un exemplu al manipulării complete.

Mort în viaţă

William Styron - Alegerea Sofiei (39)

                                                                                              "Cum n-am stat să aştept Moartea,
                                                                                               A oprit ea, binevoitoare, în faţa mea;
                                                                                               Nu eram în trăsura ce ne purta
                                                                                               Decât noi doi şi nemurirea."
                                                                            (Because I Could Not Stop For Death - Emily Dickinson)

 

          "Alegerea Sofiei" e un roman încarcat de tragic. Sofia, personajul principal e o poloneză care a imigrat în SUA, după ce a stat douăzeci de luni în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Ajunsă pe "pământul făgăduinţei", este salvată de la prăbuşirea psihică indusă de greutăţile prin care  a trecut şi pierderile suferite, de către Nathan, un tânăr evreu chipeş, de care se îndrăgosteşte. Cei doi formează un cuplu eclectic şi pasionant.
              Stingo e un scriitor în formare, are 22 de ani şi a venit in New-York din Sud, plin de speranţe, la fel ca zecile de mii de persoane atrase de marile metropole americane. Se instalează în "Palatul roz" şi aici face cunoştinţă cu Sofia şi Nathan, devenind buni prieteni. Treptat, Sofia îi povesteşte viaţa sa din Polonia şi lagărul de la Auschwitz - o lume de coşmar, şocantă şi terifiant de crudă.
"Naziştii au fost primii stăpîni de sclavi, care au abrogat total orice urmă de sentimente umane privitoare la esenţa vieţii însăşi şi au fost primii capabili de a preface fiinţele omeneşti în instrumente în întregime supuse voinţei lor, chiar şi atunci când le cereau să se întindă în propriile gropi ca să fie împuşcate."
Toată destainuirea Sofiei este profund tulburătoare şi plină de scene de un dramatism extenuant.
"...Mi-am atins obrazul de cizmele alea reci de piele de parcă ar fi fost făcute din blană sau din ceva călduros şi confortabil. Şi vrei să ştii ceva? Probabil o le-am lins cu limba, am lins cizmele alea naziste. Şi mai vrei să ştii ceva? Dacă Hose mi-ar fi dat un cuţit sau o armă şi mi-ar fi cerut să omor pe cineva, un evreu, un polonez, nu contează, aş fi facut-o fără să stau pe gânduri, chiar cu bucurie, dacă asta ar fi însemnat să-mi văd băieţelul numai un singur minut şi să-l ţin în braţe."
                                                                            ...

            Oarecum firesc, Stingo se îndrăgosteşte de frumoasa Sofia. Nathan, iubitul ei, are uneori un comportament ciudat, brutal, ceea ce-l pune în gardă pe Stingo, totuşi cei trei sunt de nedespărţit; totul până în momentul unei garve crize cu un final tragic.
            Styron impresionează prin capacitatea de a intercala într-un roman profund tragic scene din viaţa Americii de dupa război, cu scene explicit sexuale, limbaj licenţios, frămîntări şi preocupări ale tinerilor care au avut "privilegiul" de a se naşte aici.
                                                                           ...

"... devenisem obsedat de relaţia cu timpul - până într-acolo, de pildă, încercasem cu mult sau mai puţin succes să-mi amintesc cu precizie activităţile din prima zi de aprilie a anului 1943, ziua când Sofia, intrând la Auschwitz, a căzut în "mâinile metodice ale damnării de vie"...Mi-am socotit prin memorie, încercând să mă localizez în timp în exact aceeaşi zi în care Sofia păşise pe porţile iadului. Era imperios necesar pentru mine să-mi aduc aminte ce făcusem în prima zi de aprilie a anului 1943 - ziua păcălelilor - şi, după ce am citit câteva dintre scrisorile pe care mi le trimisese tata, care îmi confirmau cu uşurinţă activităţile, am ajuns la concluzia, absurdă, că în după-amiaza aceea, când Sofia a pus prima dată piciorul pe peronul gării din Auschwitz, era o frumoasă zi de primăvară în Raleigh, Carolina de Nord, unde eu mă îndopam cu banane..."

  
am rămas cu muzica, atât de importantă pentru Sofia...

Preventiv credincioşi

Karel Capek - Fabrica de absolut. Impresii de călătorie (38)

       Doua povestiri fara vre-o legatura intre ele. Prima genială, a doua plictitoare - ce inseamna un jurnal de calatorie fara a face calatoria respectiva? Doar descrieri,intr-un limbaj de lemn, greoi, pe alocuri entuziasmat (ceea ce mie  nu mi s-a transmis deloc) ce ti-a palcut si ce nu, impresii etc. etc. Totusi tin sa punctez unele momente de retinut. De exemplu, in Italia exista si "pisici de biserica, mai mari si mai susceptibile decat in alte parti, n-am reusit sa mangai niciuna" sau ca in tren, "o aventura complicata e aceea cum sa ajungi in partea de sus a vagonului de dormit, mai ales cand in cel de jos doarme

cineva. E oarecum neplacut sa calcati pe capul sau pe burta unui om caruia nu-i cunosteti nici nationalitatea, nici caracterul (se vede ca autorul n-a stat intr-un camin studentesc adevarat). In Spania decoperim ca  lustruitul incaltamintei  e o meserie nationala, "e un dans care se executa numai cu mainile. Dansatorul ingenunchiaza in fata dumneavoastra in semn ca aceasta reprezentatie se da in cinstea Inaltimii Voastre; cu o miscare eleganta va sufleca pantalonul, va intinde cu gratie pe pantoful respectiv o crema aromata sau asa ceva, dupa care cade in transa dansului; arunca peria in sus, o prinde, o trece din mana in mana de plescaie, atingand cu ea pantoful dumneavoastra cu respect si consideratie."

       Dar sa vorbim despre "Fabrica de absolut". Un inginer inventeaza Carburatorul Ideal, care arde combustibilii in totalitate, fara reziduuri, eliminand "absolut", avand in vedere ca Dumnezeu este prezent in tot ce exista, creatia sa. Problema e ca  toti cei aflati in preajma Carburatoului functional devin brusc cuprinsi de evlavie. Costurile cu producerea energiei scad brusc, dar lumea  mai poate fi la fel? Mai marii lumii incearca sa "cada la intelegere cu divinitatea", "sa-L ispiteasca, sa-I afle gusturile". Reactia Bisericii la aceste evenimente e ferma. "Biserica nu explica, ci pur si simplu porunceste sau interzice. Pe scurt, a refuzat categoric ideea de a compromite Biserica cu un nou Dumnezeu lipsit de experienta'', dupa ce in prealabil s-a supus votului daca "evenimentele sunt sau nu regretabile". Interesant e ca unele inalte capete bisericesti sunt parca "antrenate sa-l infrunte pe Dumnezeu", iar "noua epidemie religioasa" e un adevarat dezastru pentru ei; un "Dumnezeu adevarat si activ" nu e necesar in cazul lor.
      Se cauta mijloace de protectie impotriva lui Dumnezeu, care se implica prin Absolut in procesul de productie care scapa de sub control. Iar "abundenta inseamna haos si haosul e ceva ce aduce cu lipsa de ratiune sau cu betia. Ca sa-si fi demonstrat cineva calitatea de creator,  nu avea nevoie sa creeze aceasta abundenta exorbitanta...exista o disproportie intre ratiunea umana si abuntenta cosmica". Se instaleaza Supraproductia Divina. Interesanti termenii astia. Organele de ancheta isi fac datoria:
"...tu fugi de El, in timp ce eu il urmaresc pas cu pas si nu-L scap din ochi. Infatisarea: infinita, invizibila, informa. Domiciliul: pretutindeni, in preajma motoarelor atomice. Ocupatia: comunist mistic. Delictele pentru care e urmarit: alienarea proprietatii particulare, practicarea ilegala a profesiunii de medic, incalcarea legilor privitoare ;a dreptul de intrunire. Semne particulare: omnipotenta. Pe scurt, dispuneti arestarea lui."

       De la piosenie la omor nu e decat un pas. Globalizarea acestui razboi absurd isi spune cuvantul:
"In Italia, luptele intestine intre urbanisti si matinisti continuau cu furie; in timp, Sicilia cazuse in mainile evzonilor greci, portughezii ocupasera Austria si Castilia, pierzand in schimb propriul lor Estramadura; de altfel, in general, in aceste tari meridionale, razboiul se desfasura cu o cruzime neobisnuita. Anglia era aranjata in lupte pe teritoriul Irlandei si fireste in colonii; la inceputul lui aprilie, nu mai controla in Egipt, decat o fasie ingusta de pamant pe tarmul marii. Celelalte posesiuni fusesera pierdute, iar colonistii asasinati de populatia bastinasa. Turcii, cu ajutorul armatelor arabe, sudaneze si persane, cotropiusera intreaga Peninsula Balcanica si pusesera stapanire pe Ungaria, in urma izbucnirii in randul lor a unui  aprig conflict intre siiti si suniti, pe tema, se pare foarte importanta, a celui de-al patrulea calif Ali. Cele doua secte s-au fugarit intre ele de la Constantinopol pana in Tatra cu o sprinteneala si  cu o sete de sange nemaipomenita, care, din nefericire, tot pe spinarea bietilor crestini a fost stinsa. Si astfel, in aceatsa parte a Europei, situatia a devenit din nou mai grava ca oriunde in alta parte." Foarte amuzant.Urmarile?
"Au luptat in acest razboi 198 de milioane de barbati, dintre care au murit toti, in afara de 13. As putea prezenta cifrele cu care calculatorii si staticienii au incercat sa ilustreze aceste pierderi uriase, de pilda, cate mii de kilometri s-ar insuma daca s-ar aseza cadavru langa cadavru, sau cate ceasuri ar trebui sa mearga un tren accelerat daca toate aceste cadavre ar fi fost folosite de traverse de cale ferata; sau daca s-ar reteza toate degetele aratatoare ale celor cazuti si ar fi indesate in cutii de sardele, cate sute de vagoane s-ar umple cu aceasta marfa samd dar eu n-am tinere de minte pentru cifre si n-as vrea sa  va pacalesc nici macar cu un amarat de vagon statistic." Dar oamenii erau mandri de a fi  martorii "celui mai Mare Dintre Razboaie". Doar taranii, cu intelepciunea lor proverbiala isi mai permiteau sa mediteze.
"-...la urma urmei pentru ce se paruiesc ai de sus?E vorba cumva de-o poveste cu frontierele?
 - As, mai putin!
 - De-o colonie?
 - Mai putin.
 - De-o... conventie comerciala?
 - Nu! Se  bat pentru dreptate, atata tot.
 - Ce fel de dreptate?
 - Dreptatea absoluta. Stiti, fiecare natiune vrea sa aiba dreptatea ei absoluta."
                                                                    ...

Eternitate la pachet

Lev Tolstoi - Război şi pace (37)

       Da, cea  mai amplă operă citită, atât ca volum, cât ca şi conţinut. Tolstoi a creat ceva de anvergură şi spectaculos. Îmi era puţin frică de pasaje plictisitoare; patru volume, te-ai fi aşteptat, dar nu, Tolstoi  m-a ţinut în priză până la final. Povestea puzderiei de personaje (cică ar fi în jur de cinci sute), realismul tragic şi forţa imaginilor şi întâmplărilor descrise fac din "Război şi pace" ceea ce şi este, o capodoperă.
       Şi am început. Primul volum a fost al războiului(1807), volumul doi e al păcii, aşa cum era ea, plină de intrigi şi nelinişti, urmează volumul trei cu punctul culminant, marele război din 1812 iar ultimul volum are de toate, inclusiv o concluzie cât un capitol. În centrul romanului stă povestea de viaţă a trei familii nobile din Rusia: Rostov (Nicolai, Nataşa, Petea), Bolconski (Andrei, Marie) şi Bezuhov (Pierre) şi viaţa interpătrunsă a acestora, întâmplările având loc între 1805-1819, cu accent pe perioada războaielor din 1807 şi 1812.
        Tolstoi face o analiză amănunţită a situaţiei acelor ani tulburi şi a contextului izbucnirii veşnicilor războaie. Războiul... "cea mai plăcută distracţie a trîntorilor şi fluşturaticilor. Casta militară e cea mai onorată dintre toate. Dar ce e războiul, de ce ai nevoie să reuşeşti în el şi care sunt apucăturile castei militare? Armele lui: spionajul, trădarea şi încurajarea ei, ruinarea cetăţenilor, jefuiţi pentru îndestularea armatei, minciuna şi înşelăciunea, aşa numitele strategii militare. Apucăturile castei militare sunt: suprimarea libertăţii botezată disciplină, trândăvia, ignoranţa, cruzimea, desfrâul, beţia. Şi, cu toate acestea, e casta cea mai suspusă, cea mai respctată. Toţi împăraţii, mai puţin al chinezilor, poartă haină militară şi oferă celui care a ucis mai mulţi oameni cea mai mare răsplată. Se întâlnesc, aşa cum ar fi mâine, ca să se ucidă unul pe altul, omoară şi schilodesc zeci de mii de oameni şi apoi oficiază slujbe de mulţumire pentru aceste omoruri, al cărui număr îl mai şi umflă."
         Plin de sarcasm, acid şi ironic, autorul face la un moment dat un rezmat al întâmplărilor acelor ani, rezumat care ne înfăţişează absurditatea umană în faţa istoriei. "La sfârşitul secolului al 18-lea s-au adunat la Paris vreo douăzeci de inşi care au declarat că toţi oamenii sunt egali şi liberi. Drept urmare, pe tot cuprinsul Franţei oamenii au început să se spintece unii pe alţii. Aceştea l-au ghilotinat pe rege şi pe mulţi alţii. În acelaşi timp, apare un om de geniu, Napoleon. El i-a biruit pretutindeni pe toţi, adică a ucis o mulţime de oameni, pentru că era fără seamăn de genial. Şi astfel, s-a pornit să-i ucidă, nu se ştie de ce, pe africani, şi i-a ucis atât de bine şi a fost un om atât de şmecher şi de inteligent, încât, revenind în Franţa, le-a porunit tuturor să i se supună. Şi toţi i s-au supus. Proclamându-se împărat, el a pornit din nou să ucidă lumea in Italia, în Austria şi Prusia. Şi acolo a măcelărit o mulţime de oameni. În Rusia însă era ţar Alexandru, care şi-a pus în minte să reîntroneze ordinea în Europa, şi, de aceea, s-a luptat cu Napoleon. Dar în 1807 s-a împrietenit dintr-odată cu el, iar în 1811 s-au luat iaraşi la ceartă şi iarăşi au început să ucidă o mulţime de oameni. Şi Napoleon a condus in rusia şase sute de mii de soldaţi şi a cucerit Moscova, ca pe neaşteptate să fugă din ea şi atunci ţarul Alexandru a mobilizat Europa împotriva celui ce-i tulburase liniştea. Şi toţi foştii aliaţi ai lui Napoleon i-au devenit brusc duşmani şi au pornit asupra lui, l-au înfrânt, au intrat în Paris, l-au silit să abdice de la tron şi l-au exilat pe insula Elba, fără a-l lipsi de titlul nobiliar şi dându-i toate onorurile cuvenite, deşi cu cinci ani înainte şi cu un an după aceea , toţi îl considerau un tîlhar în afara legii." Introduşi în această atmosferă, Tolstoi îşi pune o grămadă de întrebări. De ce e nevoie de război? Care e rolul real al lui Napoleon şi al ţarului Alexandru în aceste războaie?A fost într-adevăr Napoleon un geniu? Şi sunt emise ipoteze a mai multor istorici, dar "niciuna din toate acestea nu a fost cauza exclusivă a evenimentului, ci evenimentul s-a produs numai pentru că nu avea cum să nu se producă. A fost nevoie ca milioane de oameni, lepădând orice sentiment uman şi pierzând uzul raţiunii să pornească de la Apus la Răsărit şi să-şi ucidă semenii, tot aşa cum, cu multe secole înainte, puhoaie omeneşti au pornit de la Rărărit la Apus să-şi omoare semenii."
        "ISTORIA, adică viaţa inconştientă, colectivă, de roi a omenirii, foloseşte pentru sine fiecare clipă a vieţii împăraţilor ca pe o armă în atingerea ţelurilor ei", rolul acestor împaraţi poate fi exemplificat prin bătălia de la Borodino: "Dand si primind batalia de la Borodino, Napoleon si Kutuzov au procedat in mod spontan si absurd. Iar istoricii, dupa ce faptele s-au petrecut, au adus o sumedenie de argumente ingenios ticluite pentru a demonstra clarviziunea si genialitatea celor doi conducatori de armate, care, in realitate, dintre toate instrumentele oarbe ce duc la savarsirea evenimentelor mondiale, au fost factorii cei mai orbi si mai lipsiti de libertatea vointei." 

        Dincolo de toate aceste lupte surde curge viaţa a milioane de oameni care au preocupări dintre cele mai diverse. M-au impresionat momentele de meditaţie a personajelor, prinse în vâltoarea unor situaţii foarte dificile:

"Deasupra lui nu mai era nimic altceva decăt cerul, cerul înalt, acoperit şi totuşi nesfârşit de înalt, cu norii cenuşii care alunecau încet."Cât de domol, de liniştit şi de măreţ! Cu totul altfel, nu aşa cum alergau ieri, nu aşa cum fugeam noi, cum strigam şi ne băteam, cerul ăsta e cu totul altfel decât francezul şi artileristul roşcovan care trăgeau de vergea speriaţi şi furioşi, cu totul altfel alunecă acum norii pe cerul înalt şi nesfărşit. De ce n-am văzut mai inainte cerul ăsta atât de înalt? Şi cât sunt de fericit că, în sfârşit, l-am cunoscut! Da! Totul e zădărnicie, totul e amăgire, în afară de cerul ăsta fără margini. Nimic, nimic nu există în afară de el..."

 

"Da, da, iată imaginile mincinoase care mi-au dat emoţii, m-au încântat şi chinuit altă dată, îşi spuse el , alegând în închipuire principalele tablouri din acest panopticum al vieţii sale şi privindu-le acum în lumina - rece şi albă ca lumina zilei - gândului limpede al morţii. Iată chipurile grosonal zugrăvite care mi se păreau atât de frumoase şi de pline de taină. Gloria, binele aproapelui, dragostea pentru o femeie, patria însăşi, cât de măreţe mi s-au părut toate astea şi ce pline de sensuri adânci! Şi, de fapt, toate sunt atât de simple, de şterse şi de grosolane în lumina rece şi albă a acestei dimineţi care, o simt, se dichiseşte pentru mine."