Denaturări

Johnatan Coe - Ce hăcuială!(36)

      Avem în faţă povestea unei familii  bogate  a cărei membri sunt toţii nişte ţicniţi, într-o formă sau alta. E un roman profund politizat (Margaret Thatcher e o maşină politică văzută cu ochi nu tocmai buni de autor), cu multe  personaje dezumanizate, accente de Agatha Cristie şi pasaje care-ţi pot creea inconfort.
     

           Un tânăr scriitor, Michael Owen,  primeşte oferta de a scrie povestea acestei familii neprietenoase; toată viaţa lui pare legată în cele din urmă de aceasta carte şi această familie, descoperă secrete îngropate de decenii şi adevăruri pe care  nu şi-ar fi dorit să le descopere. Romanul pare  a  fi mai degrabă scenariul  unui film. Un scenariu reuşit, iar un film chiar există.

Căldura interioară

Democraţia fără dinţi

Matei Vişniec - Domnul K. eliberat (35)

                                                      "Poate sînt deja mort...N-are a face, Important e că sunt liber"

          Cea mai bună carte citită anul acesta! Matei Vişniec modelează universul kafkian într-un stil foarte spectaculos; noţiuni ca "libertate", "democraţie", "libertate", "ideal" semnifică ceea ce am fost noi învăţaţi sau  ce trebuie ele să semnifice?
          Kosef J., un oarecare deţinut e brusc eliberat, fără ca el să mai ştie ce înseamnă libertate, cum să o folosească, cum să se comporte cu ea sau dacă mai are nevoie de aşa ceva. Chiar şi şocul noutăţii îi provoacă dezechilibru fizic,"avănd impresia că va vomita aşa până la sfârşitul vieţii". Ştia că e obligat moral să se bucure de noutate, "încercă să se bucure cu un fel de îndârjire, concentrându-şi toată voinţa", dar parcă poţi să te bucuri de ceva ce nu mai percepi? Kosef, aşteptând formalităţile de eliberare interminabile, rămâne în penitenciar şi face diferite servicii personalului de acolo, trecând oarecum graniţa dintre cea a păziţilor şi păzitorilor. El încearcă să înţeleagă cum e să fii o autoritate:
" - Şi când mă băteaţi? întrebă Kosef J.
  - Când vă băteam, ce? făcu nedumirit Fabius.
  - Şi atunci? Şi atunci gândeaţi ceea ce gândeaţi? întrebă Kosef J.
  - Vă băteam dar vă respectam, explică Fbius oftând.
  - Mă băteaţi fără milă."
Paradoxal, cel eliberat încearcă să-l imbărbăteze pe gardianul, cu care în ultimul timp se întâplă ceva.
 " - Trebuie să vă bucuraţi de bucuriile simple, spuse Kosef J., încântat de formularea sa. De cer, de iarbă, de apă...Kosef îşi luase elan ca să-i dea o mulţime de sfaturi, dar se impotmolise brusc după cuvintele "cer", "iarbă", "apă". "Ce să-i spun, Doamne, ce să-i spun?" Avea în faţa sa un om atât de nenorocit şi nu mai găsea nimic să-i spună. "Ce să fac pentru el, ce pot să mai fac pentru el?" se întrebă din nou.
    NIMIC, veni, de undeva, de foarte departe, răspunsul, ABSOLUT NIMIC."

           Vişniec ilustrează nişte scene de un suprarealism delicios. Haine care se descompun în spaţii umede, care "se topiseră şi se amestecaseră unele cu altele, ca nişte ciuperci lacome: paltoane şi cămăşi, pelerine şi sacouri, perechi de pantaloni şi bluze fără mâneci. Toate acele îngrămădiri aveau ceva organic şi fragil totodată, ca nişte corpuri marine care, aduse la suprafaţă, la cel mai mic contact cu aerul se deshidratează şi se sfărâmă" sau personaje " fără vârstă, cu ochi de peşte asfixiat". Orele, în noua libertate, "se scurgeau ca nişte viermi graşi, plictisiţi şi nepăsători, lăsând în urma lor dîre late de spumă străvezie", iar în urmărirea unui evadat e folosit  un câine epileptic care urmăreşte piste inchipuite în timp ce musca poate fi "retezată de tensiunea unei tăceri".
            "Muta dintr-un loc în altul ceea ce poate fi mutat, simplifica acolo unde putea fi simplificat şi complica acolo unde putea fi complicat.
    - Le silesc să trăiască, explica el. Aşa le silesc să trăiască." Într-adevăr, interesant mod de a face ca hainele să trăiască.

      Printre paginile cărţii poţi afla că "farfuriile, cu cât sunt mai curate, cu atât dau mai mult gust", că poţi "bea" vin plimbând o coajă de pâine pe interiorul unui butoi care mirosea a alcool, iar "vinul" nici n-are gust de butoi!
      Kosef are grijă de uniforma sa de "luptător". "N-o mai spăla ca altădată, reuşi s-o păstreze întreagă, dar şi s-o zdrenţuiască totodată. Hainele tocite şi zdrenţuite îi completau aerul de luptător demn, căruia nu-i e ruşine de hainele în care luptă." Cât de adevărat sună!


          Povestea lui Kosef se închieie în punctul ei de pornire. În celula nr.50 findcă "nu există democraţie în faţa foamei". Oamenii liberi mor în frig. "Fiecare groapă trebuia smulsă anevoie din carnea îndăratnică a pământului. Oamenii începură să-i injure pe morţi. Cei vii începură să-i urască pe cei morţi. Săptămâni întregi cei vii luptară cu îndârjire cu cei morţi." "Oare nu era o adevărată trădare să mori, oare cei care mureau într-una nu erau nişte trădători? Oare nu era de datoria fiecăruia ca în acele momente cumplite să trăiască?" Rămân doar întrebările. Multe întrebări fără răspuns. "Timpul nu mai curgea aşa cum ar fi trebuit să curgă. De ce timpul unora era mai lung, iar timpul celorlalţi era mai scurt? De ce timpul de pândă nu se impărţea mai generos? De ce timpul de pândă în spatele garnizoanei era cel mai scurt dintre toate? Tocmai acolo unde resturile aruncate pe ferestre deveneau o sursă serioasă de proprietate privată? Fiecare putea pîndi atîtea minute la atîtea zile. Hazardul pur domnea peste aşteptare ca un rege peste deşert etc etc."
         Ah, cât de greu se digera uneori democraţia...

Un întuneric

Yukio Mishima - Îngerul decăzut (34)

   
       Romanul e parte a unei tetralogii (ultima parte) pe care nu am citit-o; am fost curios să citesc această ultimă apariţie căreia i s-a făcut publicitate la radio Guerrilla. Mishima s-a sinucis la câteva ore după ce a terminat de scris acest roman, apelând la ritualul tradiţional seppuku.
              Atmosfera din roman este straniu de rece, parcă am fi într-o lume care nu are ce-ţi oferi. Personajele, la fel de îngheţate. Honda, un bătrân avocat de 80 de ani, foarte bogat, îl infiază pe Toru, un tânăr distant şi rezervat, pe care-l întălneşte muncind la o staţie de semnalizare a vapoarelor într-un port, crezând că acesta e o  reîncarnare a unui prieten din copilărie, Kiyoaki.

"Tōru avea un chip frumos şi palid, ca sculptat în gheaţă, pe care nu se citeau nici sentimente, nici dragoste, nici lacrimi. Mama Natură îl învăţase asta. Nici un ochi nu poate fi mai limpede decît cel care doar stă şi priveşte, fără a crea nimic".

            Toru se schimbă spectaculos în câţiva ani de viaţă alături de tatăl adoptiv. Cei doi ajung să se urască şi încearcă să se umilească reciproc. Bătrânul nu mai e sigur de autenticitatea superiorităţii lui Toru, care nu moare la douăzeci de ani, ca celelalte reîncarnări ale lui Kiyoaki şi merge la templul Gesshu după răspunsuri, dar constată că realitatea în care a trăit e mai mult sau mai puţin compatibilă cu realitatea celorlalţi.

            Plin de parabole sugestive, romanul lui Mishima oglindeşte drama Japoniei, invadată de superficialitatea occidentală, de kitsch şi vulgaritate. Şi e vorba de anii '70.

           

            

Cuceritori fictivi

Milan Kundera - Iubiri caraghioase (33)

            Şapte nuvele tăioase de la Kundera. Şapte poveşti despre dragoste, văzută într-un fel  prin prisma bărbaţilor şi dintr-o altă perspectivă de femei.
            Bărbaţii, în eterna goană după cuceriri, uneori  uită care o mai fi ţinta exactă a acestei "lupte". "Mă gândeam mereu la steagul acela. Dar şi la faptul că, de la un an la altul, în goana aceea după femei, era vorba din ce în ce mai puţin de femei şi din ce în ce mai mult de goană în sine. Pornind deci de la premisa unei urmăriri zadarnice anticipate, reiese că poţi urmări zilnic orice  număr de femei, transformând astfel goana într-o goană absolută". Femeia devine "mărul de aur al dorinţei eterne".
           E oarecum amuzant să vezi femei refuzate, căci  varianta inversă e de rutină:
" - Da, se ştie, dumneata eşti ca moartea; iei totul. Dar dacă iei totul, nu înţeleg de ce n-o iei şi pe Elisabeta?
  - Ştiu şi eu... spuse Havel. O fi poate din cauza că-şi manifestă dorinţa cu atâta ostentaţie, încât atitudinea ei aduce aproape a comandă. Spuneţi că mă comport cu femeile ca moartea. Dar nici morţii nu-i place să i se poruncească."
            Se fac tot felul de definiţii ale dragostei şi a felurilor acesteia, erotimul fiind nu "doar o manifestare a dorinţei trupeşti, ci este în aceeaşi măsură şi o manifestare a onoarei. Partenerul cucerit, care aspiră la dumneata şi te iubeşte, e oglinda dumitale, măsura a ceea ce eşti şi ce reprezinţi" iar unele femei, încă necucerite "se pot eschiva total puterii de imaginaţie" a bărbatului care aspiră la ea.
           "Eduard şi Dumnezeu" e cea  mai haioasă din cele şapte. Aici, femeia are o neclaritate la o singură poruncă a lui Dumnezeu: să nu preacurveşti, "şi dacă voia să-şi realizeze, să-şi manifeste şi să-şi demonstreze într-un fel credinţa-i religioasă, trebuia să se  fixeze tocmai pe această unică poruncă, şi de aceea îşi făuri dintr-un Dumnezeu neclar, diluat şi abstract, un Dumnezeu al ei cât se poate de precis, de inteligibil şi de concret: un Dumnezeu al neîmpreunării." Dar totul se poate schimba cu 180 grade!
         " -Nu te mai înţeleg, dragul meu, mai înainte spuneai mereu că Dumnezeu vrea, în primul rând, dragoste! 
         Când o auzi cum îşi însuşeşte ex post sofismele lui teologice, pe care în lupta sa le folosise cu atâta insucces, îl cuprinse turbarea:
         - Am spus asta ca să te incerc. Acum însă mi-am dat seama cât ştii tu să fii de credincioasă!" Bărbaţii ăştia...atât de absurzi.